Semne diacritice
Să vedem și partea plină a paharului: legea care interzice simbolurile militarismului și agresiunii ruse funcționează – nu chiar perfect, dar vizibil. Oricât ar părea de surprinzător, majoritatea cetățenilor s-au conformat interdicției, nu mai vezi în stradă, ca în anii de până la invazia Ucrainei, în ziua de 9 mai, dar și până și după această dată, atât de multe persoane cu panglica neagră-portocalie prinsă în piept sau mașini cu panglica „colorado” legată de antenă.
Poliția spune că anul acesta a identificat, în ziua de 9 mai, 180 de persoane, inclusiv nouă deputați care au sfidat legea respectivă, anul trecut numărul acestora a fost de 150 de persoane, inclusiv 10 deputați. În total, în Chișinău și alte localități au manifestat în ziua de 9 mai circa 43 de mii de oameni, comparativ cu 37 de mii în 2022, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.
Ținând cont de încheierea pandemiei, dar și de decizia ambiguă, confuză a Curții Constituționale cu privire la panglica numită „Gheorgievskaia”, la însemnele Z și V, putem constata că efectul psihozei militariste nu prea diferă în ultimii doi ani. Și dacă mai luăm în calcul faptul că și anul trecut, și anul acesta o mare parte din „pobediști” au fost aduși în mod organizat la Chișinău, amploarea manifestațiilor de „Ziua Victoriei” e mult prea exagerată. După cum se vede, războiul din Ucraina i-a pus pe gânduri pe mulți cetățeni proruși. Astfel se poate explica și relativa pasivitate a chișinăuenilor. În pofida chemărilor, ei nu ies la proteste și, iată, nu au prea ieșit nici la manifestările de 9 mai, organizate de socialiști, comuniști și Șor.
Prin urmare, impresia dezolantă pe care au lăsat-o coloanele de „putiniugend”-iști mergând în urma enormului portret al sângerosului Stalin, strigând „Victorie! Victorie!”, trebuie corectată, căci e mult artificială, conține mercenarism, antreprenoriat (geo)politic și ideologic, elanul „pobedist”, fanatismul imperial e mult jucat, e plătit. Cea mai importantă schimbare, dacă e să comparăm cu alți ani, e de dispoziție: tinerii putiniști nu au mai amenințat că „pot repeta” anul 1945, că vor porni din nou spre Berlin. Mersul războiului din Ucraina le demonstrează că nu mai pot, că bravada militaristă din anii precedenți a fost prostească, falsă.
Cu adevărat dezolant, penibil a arătat imaginea familiei Dodon, care și-a îmbrăcat mezinul, și anul acesta, ca anul trecut, în uniforma călăilor NKVD-iști. Pare de neimaginat că există atâta nesimțire părintească, atâta lipsă de demnitate umană pe lume, atâta slugărnicie față de un criminal de război, pe care îl cheamă Putin. Mai dezolantă, mai penibilă, a părut doar parada copiilor de la grădinițele din orașul Eisk, din Rusia – grupuri de fetițe și băieți, în uniforme militare de diferite tipuri, mărșăluind în urma educatoarelor, îmbrăcate și ele în uniforme militare… Atâta zel și inventivitate administrativă stupidă nu găsești nici în orașul Glupovo, descris de Mihail Saltîkov-Șcedrin.
Pe de cealaltă parte, s-a văzut că „Ziua Victoriei” continuă să biruie „Ziua Europei”, chiar dacă Maia Sandu, Igor Grosu, Dorin Recean, dar și Ambasadorul UE la Chișinău, Janis Mazeiks, au încercat să împace lupul și oile, lansând mesaje proeuropene. În primul rând, trebuie limpezite lucrurile: dacă îi comemorăm pe cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial, trebuie să corectăm corespunzător și ziua, și monumentele, să scriem pe ele 1939 – 1945, începând cu Complexul memorial Eternitate. În 1939, nu în 1941, a început cel de-al Doilea Război Mondial. Și s-a încheiat, în Europa, la 8 mai 1945.
E timpul să renunțăm la calendarul lui Stalin. Victime de război trebuie considerați și basarabenii care au murit în 1940 – 1941 de mâinile călăilor enkavediști (a căror uniformă o poartă micul Dodon), aruncați în gropile cu var, nu prea departe de Memorialul „Eternitate”. Și dacă am zis că marcăm Ziua Europei pe 9 mai, așa trebuie să facem, să nu o amânăm pentru 13 mai. Istoria cu panglica bicoloră neagră-portocalie demonstrează că, atunci când există voință politică, există și rezultate.
Nicolae Negru n-a dorit nici să amintească despre escapada liderilor RM, in frunte cu Maia Sandu, escapada cu flori la memorialul sovietic.
De unde sa-și schimbe mentalitatea populația simplă, dacă cei care se dau mari europeni mai umblă și depun flori la mormintele ocupanților, inclusiv ale odioșilor NKVD-iști?
Regret, dar nu exista nici o parte plina a paharului, decat poate plina cu apa rece, cu care multi vor sa se imbete, referitor la “desteptarea moldovenilor”. 70 (!) de ani de la moartea lui Stalin, 43.000 de moldoveni si-au facut timp sa-si puna zorzoanele staliniste la piept, si sa marsaluiasca intru glorificarea celor care le-au macelarit, violat, infometat sau deportat bunicii si bunicile. Adica, tradus in limba lor, i-au “eliberat”. Asta nu inseamna ca in RM mai sunt doar 43.000 de stalinisti – nu, degeaba incearca articolul sa ne sugereze asta. Pur si simplu, ceilalti 100-200-300 de mii sau cati dracu or fi, nu au avut ori timp, ori chef, ori cum sa vina la parazi. Dar ei sunt, colcaie satele si maghernitele, iar in mintile lor pervertite colcaie pobedismul…
Se scandeaza deci despre “eroismul” armatei rosii si a creaturilor auxiliare, care au “eliberat” Basarabia de propria-i fiinta. Interesant e ca moldovenii se simt datori lui Stalin, la 70 de ani dupa ce acesta s-a reintors in iad – dar dece oare nu se simt datori lui Voda Stefan, care i-a facut pentru prima si ultima oara in istoria lor, intr-adevar, liberi? Dece nu exista o parada anuala in amintirea lui, d.e. pe 2 iulie, data mortii? In porturi populare de atunci, cu cativa razesi ca atunci, la care sa participe chiar toata tara? Sau in memoria altui mare om din istoria (adevarata a) Moldovei? Dece se iese pe 9 mai in strada, “ziua victoriei”, adica ziua cand un popor strain serbeaza subjugarea altor natiuni, si nu d.e. pe 10 ianuarie, ziua bataliei de la Vaslui, cand Moldova, adica propria natiune, a biruit cel mai mare imperiu al timpului? Nu mai exista in amintirea moldovenilor nimeni si nimic demn de a fi glorificat, decat Stalin? Trist, atat de trist incat deja mi se face greata. Ma uit la poza de mai sus si vad ceva: vad ceea ce nu vreau niciodata, vreodata, in vecii-vecilor, sa vad pe strazile vreunui oras din Romania!