Limba moldovenească nu este dialect! Este grai sau subdialect al limbii române

Limba română vorbită la nord şi la sud de Dunăre, între secolele al VII-lea şi al X-lea, avea un caracter unitar, motiv pentru care lingviştii au numit-o limba română comună.

Migraţia popoarelor, după secolul al X-lea, a dus la separarea populaţiei care vorbea limba română, de la sud de Dunăre, de cea din nord. Astfel au luat naştere dialectele.

Se consideră că limba română are patru dialecte: dialectul dacoromân (adică limba română vorbită la nord de Dunăre, pe teritoriul României de astăzi), dialectul aromân sau macedoromâna (vorbită de populaţia românească din anumite zone din nordul Greciei, în Macedonia, Albania şi Bulgaria), dialectul meglenoromân (într-o zonă la nord de Salonic, împărţită între Macedonia şi Grecia), şi dialectul istroromân (vorbit în câteva localităţi din Peninsula Istria, Croaţia).

Cele patru dialecte ale limbii române, cum este şi firesc, au trăsături lexicale şi gramaticale asemănătoare, dar cu sublinierea că dialectele de la sudul Dunării, fiind despărţite de secole de limba română de la nordul Dunării, sunt mai conservatoare, mai apropiate de ceea ce a însemnat limba română la începuturile ei. În plus, dialectele limbii române din sud nu au beneficiat de o cultură scrisă, iar în prezent sunt tot mai puţini vorbitori ai acestor dialecte.

Dacă dialectele limbii române sunt variante teritoriale, conservatoare, desprinse cu secole în urmă din limba română comună, graiurile sunt variante ale limbii de bază subordonate dialectului (se mai numesc şi subdialecte) şi sunt caracteristice unor regiuni mai mici.

Graiurile limbii române sunt : graiul muntenesc, oltenesc, bănăţean, crişean, maramureşean, moldovenesc

Trebuie subliniat că, deşi mulţi vorbitori de limba română pomenesc şi de un grai “ardelenesc”, în studiile lingvistice nu există o astfel de delimitare, în Transilania de sud şi sud-vest vorbindu-se graiul bănăţean, în partea de vest a Transilvaniei, graiul crişean, iar în partea de nord, nord-vest, graiul maramureşean.

Diferenţele intre graiuri apar frecvent la nivel fonetic (în pronunţia unor cuvinte), la nivel gramatical (sintactic şi morfologic) şi lexical (cuvinte diferite pentru a denumi aceeaşi realitate), adică ceea ce numim regionalisme fonetice, morfologice, sintactice, lexicale. De exemplu, “frunce”/frunte (Banat), “gioc”/joc, “şeapa”/ceapă (Moldova), “deşte”/degete (Muntenia) sunt regionalisme fonetice. Harbuz, lubeniţă, păpuşoi, cucuruz, perje etc. sunt regionalisme lexicale. “O fost”, “o văzut” (Moldova, Maramureş), “am fostără” (Muntenia) sunt regionalisme morfologice, iar structuri precum “a mai păţit-o şi alţii” sunt regionalisme sintactice.

Graiul, ca noţiune lingvistică, nu este sinomin cu limbajul popular. Limbajul popular, care prezintă diverse abateri de la normele limbii literare şi care este unul preponderent oral (ca si graiurile), se realizează în diferite forme regionale, în vorbirea rurală sau urbană, în registrul familiar sau argotic. Trăsăturile limbajului popular sunt comune, aşadar, tuturor acestor varietăţi ale limbii, pe care le numim graiuri.

Graiul cu cele mai puţine particularităţi regionale este cel muntenesc, de aceea acesta a stat la baza limbii literare moderne, care s-a construit în timp, pe măsură ce au apărut gramaticile şi alte cărţi prin care s-au oferit norme lingvistice.