Îndată m-a fript şi pe mine în stânga pieptului regretul că, de vreo lună de zile, vreau să scriu câteva cuvinte frumoase despre penultima sa carte, cu vopseaua caldă încă – „Eu, pelegrinul” -, dar nu am mai reuşit, cum nu am reuşit să scriu despre trilogia lui Mircea Snegur sau volumul documentar al generalului Ion Costaş. Din păcate, am ajuns să trăim vremuri în care nu mai avem timp nici măcar să ne spunem unul altuia o vorbă caldă. Mai rău, ne-am făcut o profesiune din a împroşca cu venin în stânga şi-n dreapta, crezând că manifestăm acte de eroism. Altceva e când lichelele ţi se bagă în faţă, când calcă pe suflete inocente ca să apară în scena publică, să intre în istorie. De aceea, bunăoară, nimeni nu-şi mai aminteşte de regretatul caricaturist Dumitru Trifan care, la prima rouă de deşteptare naţională, a făcut cu caricaturile sale, publicate în „Literatura şi arta”, mai mult decât o divizie de puşcaşi. Azi, în genere, mi se pare că unii oameni de cultură au fost transformaţi în cai de călărie, care, atunci când obosesc, sunt duşi la abator. Oare ce mai fac mulţi foşti colegi de ziaristică, precum poetul Alexandru Negriş sau deosebitul cărturar Nicolae Bătrânu? Regretul meu e că, certându-mă cu lichelele, am uitat de ei. Dacă mă credeţi, acum aş vrea să urc pe cupola Catedralei din Chişinău şi să strig astfel încât cineva să mă creadă nebun: „Bună dimineaţa, oameni buni! De ce vi se răresc rândurile?!”.
