„Nu puteai fi altfel gazetar decât mâncând ce n-ai fi vrut…”

– „La pierderea speranţei” e o carte îndelung aşteptată. O revenire la poezie după şase ani. A fost o aşteptare calculată (sigur, punctată de alte cărţi apărute, romane sau publicistică) sau aşa s-a nimerit? Vă faceţi o programare a apariţiilor sau ele curg de la sine? (vă-ntreb pentru deadline-urile gazetăreşti sunt de cu totul şi cu totul altă natură şi sunt curios în ce măsură viaţa gazetarului grăbeşte sau întârzie opera scriitorului).

– Nu e o carte îndelung aşteptată. De cine să fie aşteptată? De mine? Nu-mi aduc aminte. Şi nu m-am întors la poezie, pentru că am tot scris, fără programări, fără teme şi idei fixe, cum fac cei care imită sistemele filozofice de altădată, ci, aşa, de la sine. Am scris rar, pentru că gazetăria nu te lasă să mai priveşti lumea cu ochelarii scriitorului, ci îţi implantează în figură şi-n creier ochelarii ei, cu alte dioptrii decât cele ale poetului. Reiese, cred, de aici, că nu-mi programez nici apariţiile. Cum aş putea s-o fac, din moment ce nici nu ştiu dacă o carte scrisă de mine va găsi un editor? Şi asta, nouă, dacă nu eraţi dvs., domnule un cristian, mai stătea mult şi bine pe laptopul meu. Oricum, gazetăria, viaţa ca gazetar îţi întârzie viaţa ca scriitor. Poate dacă ai parte de gazetărie în tinereţe, atunci lucrurile să fie altfel, dar la mine, din cauza regimurilor, lucrurile s-au inversat, am fost mai scriitor în tinereţe şi mai gazetar spre bătrâneţe, pentru că atunci, acum patruzeci de ani, nu puteai fi altfel gazetar decât mâncând ce n-ai fi vrut, iar eu aveam alte gusturi.

– Eugen Negrici scrie despre o blândă deprimare care dă nobleţe poeziei, o stilistică a renunţării şi o teatralitate a abandonului, elemente marca Nicolae Prelipceanu, ca să spunem aşa, regăsite şi-n simpla parcurgere a unor titluri de volume: Fericit prin corespondenţă, Un civil în secolul douăzeci, de neatins, întrebaţi fumul sau 13 iluzii. Există un calm în toată această poezie, dezarmant în toate sensurile posibile. „La pierderea speranţei” poate fi, dar cu totul altfel decât aşa-zisul grad zero al scriiturii, aproape o apocalipsă personală, dacă s-ar începe o lectură a operei lui Nicolae Prelipceanu în sens invers, aproape că nu-ţi poţi da seama ce ar mai putea scrie autorul după acest punct. Pare un abandon şi totuşi nu e. E aici şi faţa ascunsă a combativităţii publice, reversul agitaţiei de gazetă sau un timbru personal? Cum vă detaşaţi de pierderea speranţei?

– Să precizez de la început că titlul acestei cărţi e un decalc de pe numele atâtor cârciumi de altădată, La Pierderea onoarei, şi aşa mai departe. E, deci, o subminare chiar a ideii de speranţă, cu atât mai mult cu cât, de obicei la cârciumă te duceai ca să-ţi mai regăseşti speranţa, poate uitată în pahar de altul sau pur şi simplu amestecată în formula votcii, poate de aceea şi bea atâta scriitorimea română înainte de eliberarea, totuşi, din decembrie ‘89. Cât despre calm, ce să spun? Poate că n-am eu temperamentul altora, poate că resemnarea e atât de mare încât îmi interzice agitaţia. Să ştiţi, pe de altă parte, că singura revoltă care mi se pare că are vreun sens e cea… calmă. Sau o fi, calmul vreau să spun, parafrazând o vorbă despre altceva, o formă politicoasă a violenţei…
Vreun prieten, căci numai ăştia, şi nu toţi, mă mai citesc, m-o fi anunţat şi data trecută sau data cealaltă că nu ştie ce se mai poate spune după asta şi totuşi am mai spus. În fond, apocalipsa ţine de multă vreme, atât cea a umanităţii, cât şi, atunci, obligatorie, cea personală. Iar o parafrază: „Ce n’est pas que l’apocalypse qui dure”. Şi moartea pare un abandon, forţat e drept, şi sunt mulţi, nu şi eu, care spun că, de fapt, revii. Într-o formă, eventual, mai bună.
Nu e treaba mea să-mi recunosc timbrul ca personal. Dar dacă numai aşa pot eu să scriu, ce să fac? Nu m-am preocupat niciodată de schimbarea vocii, mai ales de cea intenţionată, cea de la pubertatea literară la adolescenţă şi aşa mai departe n-a fost opţiunea mea, am fost în zu zwang.
Deocamdată nu mă detaşez de pierderea speranţei, dimpotrivă, încă mai sunt alături de ea. Nu de speranţă, doar de pierdere şi de carte.

– Şi, pentru că sunt foarte curios să aflu cum a evoluat perceperea publicului, vă rog să-mi spuneţi cum v-aţi raportat la ideea de public în toţi aceşti ani. Cât şi ce s-a modificat, dacă şi cum contează publicul pentru un autor consacrat?

– Consacrat e, iar, o vorbă. Poate mai bine un autor care a publicat multe cărţi, prea multe, probabil. Nu m-am raportat niciodată la ideea de public, nici la publicul ca realitate fizică. Nu pentru că i-aş dispreţui pe toţi semenii mei, Doamne fereşte! Am scris cum m-a dus capul şi am propus. Era iar să spun una gata gândită, cu cine propune şi cine dispune, dar mă abţin. Victorie, nu?
Când mă gândeam, acum vreo treizeci de ani, cum are să fie după ce regimul comunist o să fie dat jos şi înlocuit cu unul de alt tip, eventual o democraţie, ameţeam încercând să-mi reprezint schimbările care o să trebuiască să se facă, de la restituirea proprietăţilor la modificarea gestiunii instituţiilor, a combinatelor şi ameţeala mea s-a dovedit justă în ultimii douăzeci şi doi de ani. De ce spun asta? Pentru că, dacă mă gândesc la public, ameţesc la fel, pentru că trecerea textului tău, autor, la public seamănă cu o restituire forţată, pe care – ca autor, repet – o resimţi dureros. Ştiu eu ce ar putea să creadă un eventual cititor / public din ce am scris eu? Şi de ce să ajungem până acolo? Nu e mai simplu aşa, în regimul meu autocratic, decât în democraţia publicului? Persiflez, dar nu exagerez. Decât puţin de tot.