„Printre spectacolele jucate în 2011 pe scenele din republica Moldova, aş evidenţia câteva montări ale lui Sandu Cozub la Teatrul Naţional Mihai Eminescu după piesele lui Dumitru Matcovschi, o retrospectivă în fond a anilor ’80, de pe urma cărora a avut de câştigat mai ales domnul Matcovschi, pentru că Sandu a venit cu o viziune mai nouă şi mai proaspătă, readucând în atenţia publicului nişte piese de teatru care au avut un mare succes în urmă cu treizeci de ani. Un spectacol foarte curios a fost şi Inimă de câine al lui Bulgakov, regizat de Petru Hadârcă. Montat la Teatrul Dramatic Rus A.P. Cehov, acesta nu numai că e primul spectacol politic al comedienilor de la Cehov, dar mai e şi montat dintr-un alt unghi ideologic. Toate cele patru monospectacole ale lui Andrei Sochircă au fost nişte evenimente teatrale. Prin aceste reprezentaţii, Sochircă a reanimat teatrul unui singur actor care nu s-a prea făcut după ce Dumitru Fusu şi-a încetat activitatea. Spectacolele lui Sochircă a adunat foarte mult public, iar actorul a reuşit să-i electrizeze şi să-i ţină în mâini pe durata reprezentaţiei. Sochircă a reuşit să-şi facă spectatorii săi şi asta datorită talentului său ieşit din comun. Aş mai remarca şi Dragonul de la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, regizat de Vadm Prodan, care reprezintă debutul său în teatru, precum şi spectacolele montate la Academia de Teatru, Muzică şi Arte Plastice de către Veaceaslav Sambriş şi Vlad Ciobanu. Un alt spectacol nemaipomenit fusese şi spectacolul lui Mihai Ţărnă de la Ginta Latină prin care acesta a demonstrat că e un profesionist.
Un eveniment important a fost şi Bienala Teatrului Satiricus Ion Luca Caragiale la care au luat parte şi teatre din România, cu spectacole după piese ale dramaturgilor basarabeni. La Teatrul Satiricus mai sunt spectacole care nu se văd, dar care sunt foarte importante pentru noi: sunt spectacole care se joacă mai rar, fiindcă sunt spectacole experimentale, se joacă o dată sau de două ori pe stagiune, dar noi le păstrăm în repertoriu, fiindcă îi ajută pe actori să se debaraseze de clişee. Cel mai uşor ieşi din tunelul stereotipurilor când exersezi mult şi aceste spectacole îţi permit acest lucru. Pentru noi contează foarte mult treaba aceasta. De când există Teatrul Satiricus spectacolul O vânătoare de şobolani de Turini s-a jucat de vreo nouă ori, dar noi nu am scos-o din repertoriu. Păstrăm O vânătoare de şobolani, chiar şi dacă nu a prins la spectatorul din Chişinău. Când am montat-o, în 1992, mi s-a părut foarte actuală şi aşa mi se pare şi astăzi. Încă de la bun început a fost un spectacol remarcat de critici, mai ales de criticii din străinătate, dar această piesă nu are priză la publicul de acasă. Eu însă insist s-o jucăm în continuare. Cum angajez actori noi, actori tineri, cum îi pun să repete această piesă. Uneori o repetă şi un an. După ce repetă această piesă, ei devin apţi să iasă în scenă. Acţiunea e simplă. Un tânăr şi o tânără se întâlnesc la marginea oraşului, nu departe de o gunoişte. Aruncă hainele de pe ei ca să devină liberi. După ce devin goi, se joacă de-a şobolanii. Apar doi vânători şi trag în cei doi tineri, iar unul dintre ei are îndoieli, pentru că i se pare că şobolanii pe care i-a împuşcat aveau ceva omenesc în ei. Aşa se termină piesa, care e extraordinară, dar, cu părere de rău, se joacă cu sala aproape goală. Totodată, aşa cum am mai spus, mulţi critici străini susţin că e cea mai bună piesă de la Satiricus.
Acum, lucrez la dramatizarea unui roman care mi-a plăcut foarte tare. E vorba despre Tema de acasă al lui Nicolae Dabija pe care sper ca anul acesta să-l avem în repertoriu. Acest roman coincide cu viziunile spectatorului meu. De aceea, ţin neapărat să-l jucăm la Satiricus. Tot anul acesta, mai sper să mai jucăm şi un spectacol despre Ion Luca Caragiale, după o piesă a unui dramaturg basarabean.
Ceea ce îmi mai doresc anul acesta e ca să nu dispară teatrul de repertoriu. Nu sunt contra teatrului de proiect, căci şi Satiricus a fost iniţial aşa ceva, dar sunt contra ca teatrul de proiect să înclouiască teatrul de repertoriu. Ar fi bine să coexiste ambele: si teatrul de stat, dar şi cel de alternativă. Dar dacă o să dispară teatrul de repertoriu, atunci asta va însemna dispariţia teatrului basarabean. Oricum, eu sunt optimist şi sper că aşa ceva nu se va întâmpla.
Marea descoperire a anului trecut a fost faptul că numărul spectatorilor a crescut. Chiar şi dacă se spune că e criză în jur, oamenii au venit la teatru. Au venit chiar mai mulţi decât în alţi ani, iar ăsta e un lucru extraordinar. Iar asta înseamnă că oamenii au nevoie de teatru şi treaba asta nu poate decât să ne bucure”.
A consemnat Dumitru Crudu,
în cadrul emisiunii „Noii Barbari”, de la Radio Chişinău
