Nu pot fi de acord cu această părere pentru că valoarea acestui monument este îndoielnică întrucât, în primul rând, Kotovski reprezintă o lume care astăzi nu mai există. Şi în al doilea rând, chiar şi dacă din punct de vedere al proporţiilor lucrurile se prezintă admirabil, oricum, această lucrare se bazează pe o minciună propagandistică, care are drept scop înfrumuseţarea realităţii. Personajul monumentului este zeificat, având mai degrabă trăsăturile unui erou civilizator decât ale unui simplu cavalerist. Tendinţa autorului e de a-l transforma pe Kotovski dintr-un militar într-un idol pentru a putea fi adorat şi admirat de oamenii sovietici. Se văd cu ochiul liber intenţiile ideologice care stau în spatele acestui monument şi, de aia, mie unuia acesta nu-mi place şi nu pentru că aş prefera o altă ideologie, ci pentru că sunt înclinat să cred că valoarea estetică a unui monument nu se poate rezuma doar la formă. Mai este important şi mesajul pe care îl transmite privitorului. Or, în cazul monumentului lui Kotovski acest mesaj este unul clar proletcultist, care ne spune: uitaţi-vă, acest militar este modelul pe care ar trebui să-l urmaţi; iată un om deosebit în faţa căruia ar trebui să vă scoateţi cu toţii pălăriile.
În ceea ce mă priveşte, eu prefer un alt tip de monumente, în care arta nu este instrument ideologic, ci are o indubitabilă autonomie estetică. În acest sens, monumentul lui Eminescu din piaţeta Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, conceput de marele sculptor Tudor Cataraga în anul 1996 (iată, deci, că s-au realizat şi după 1990 monumente foarte bune), mi se pare că nu are nici în clin, nici în mânecă cu ideologia. Spre deosebire de Dubinovski, pericolul care-l pândea pe Tudor Cataraga era ideologia naţionalistă. Cu siguranţă că ar fi căzut în această capcană dacă ar fi utilizat procedeul lui Dubinovski: transformarea unui om într-un idol. El, însă, a preferat un alt procedeu: metonimia, prezentându-l pe Eminescu plecând de la creaţia sa, pe care a înţeles-o ca pe un loc în care contrariile s-au întâlnit. Reţeaua de plinuri şi goluri din care se compune monumentul nu poate să nu ne amintească de opera lui Eminescu în care dimensiunea metafizică alternează cu cea a cotidianului sau a istoriei. Poate anume acest lucru l-a şi îndreptăţit pe academicianul Constantin Ciopraga să declare că lucrarea lui Tudor Cataraga (un sculptor extraordinar care ar merita cu mult mai multă atenţie din partea criticii şi a publicului) „diferă de toate statuile de acest gen, în sensul că nu porneşte de la imaginea reală şi nu o absolutizează, nu o mitizează, ci o interpretează făcând din Eminescu un fel de persoană planetară (…) care întruneşte elemente de fizionomie, de caracterologie, de spiritualitate romantică”.
Cât timp a trăit Tudor Cataraga, despre monumentul lui Eminescu am auzit, cu unele excepţii, vorbindu-se doar de rău. Acum, după ce Tudor Cataraga nu mai e în viaţă (oare când i se va organiza o expoziţie amplă şi i se va edita un nou album?), trebuie s-o spunem pe şleau că, dacă nu ar fi existat acest monument (şi alte câteva asemănătoare ca valoare), s-ar fi putut ca admiratorii artei monumentale sovietice, care consideră că ceea ce s-a făcut mai bun în acest domeniu s-a întâmplat până în 1990, să fi avut dreptate. Statuia lui Eminescu din piaţeta Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, însă, îi contrazice într-un mod categoric.
