L-am întrebat la ce bun această ceremonie cu jurământul? Crede el în acest jurământ pe care îl depune? Chiar şi-ar da viaţa din propria voinţă pentru a apăra ţara (sau, mai exact, pentru a executa ordinele celor de sus)? Mi-a răspuns, râzând, că nu. De fapt, nimeni din camarazii săi nu crede. Nici măcar sergenţii ori căpitanii, chiar nici generalul. Atunci care mai este scopul acestei parade dacă nimeni nu crede în jurământul spus în acea zi? Nici măcar noi, civilii, nu credem (presupunând că noi suntem acea privire ideală). Dar prietenul meu îmi povesteşte mai departe despre cum făceau repetiţiile, cum munceau asupra lor mai mult timp decât la antrenamentul obişnuit. Apoi când venea comandantul pe sergenţii de pluton, le adresa întrebări soldaţilor şi ei trebuiau să răspundă cu formulele „da, întocmai!” sau „nicidecum, nu!”. Şi aici vine partea care m-a uimit cel mai mult. Soldaţii erau instruiţi să răspundă la întrebările comandantului într-un anumit mod. Când erau întrebaţi dacă le place armata împreună cu tot programul de aici, cu ideile, valorile şi oamenii din această instituţie, trebuiau să răspundă „da, întocmai!”. Atunci când erau întrebaţi dacă au fost impuşi să se încorporeze în armată, ei erau obligaţi să răspundă „nicidecum, nu!”. Rămâneam perplex şi amuzat auzind chestiile astea, păi majoritatea din cei care vin în armată sunt impuşi de lege să o facă. Nu, îmi spune prietenul respectiv, trebuia să răspunzi că îţi place şi ai venit de bună voie, altfel erai chemat într-un birou şi erai mustrat binişor, cum că ofiţerul trebuie să înţeleagă că, deşi e obligat prin lege să slujească în armată, el trebuie să se comporte ca şi cum ar face-o din propria iniţiativă.
Mi s-a părut surprinzătoare această poveste din motiv că în aceeaşi săptămână citisem un text de un filosof originar din Slovenia, Slavoj Zizek, care spunea acelaşi lucru, că orice sistem are nevoie să-şi menţină aparenţa intactă. Aceasta se întâmplă deoarece, pe lângă această aparenţă, există un cadru obscen, o dimensiune a legilor nescrise, a adevăratei ideologii; dar pentru a putea supravieţui şi funcţiona cum trebuie, e necesară păstrarea acestor aparenţe. El dădea un exemplu din perioada stalinistă, atunci când cineva îl critica în mod public pe Stalin, persoana dată era declarată „duşman al poporului”. Dar dacă cineva din nomenclatura sovietică interzicea, de asemenea în mod public, criticarea domnului Iosif Vissarionovici, atunci respectul individ din nomenclatură era deportat. Era necesară conservarea imaginii lui Stalin nu doar drept cineva care întotdeauna are dreptate şi nu e just să fie criticat, dar ca şi un om măreţ şi tolerant încât e dispus să accepte o critică.
Revenind la armată şi ideologie, mi se pare că acest cadru obscen al instituţiilor trebuie cercetat dacă dorim să le înţelegem, anume aici se află adevărata ideologie. Chiar mai mult, aş spune că ideologia care funcţionează în prezent este cea a individului cinic, care nu crede că ar exista o cauză pentru care să mori, nici că ar putea exista o utopie (în sensul unei societăţi radical diferite de cea prezentă). Este încercarea de a ne limita orizontul posibilităţii umane cu scopul de a rămâne confortabili cu modul în care stau lucrurile în prezent.
