Se descoperă astăzi o goană neînchipuit de umilă după o cantitate cât mai mare de material, aşa-zis, jurnalistic. Zeci de domniţe ce se vor a fi tot mai fiţoase se aventurează a-şi etala „măreţele” experimente uitând că până la urmă tot practica bate gramatica.
Şi ca să-mi duc gândul încotro bate of-ul, vă istorisesc un caz destul de recent, pe când îmi purtam dorurile printre aleile Parcului Central al capitalei. Uite aşa, dintr-odată, se apropie o domnişoară cu un microfon însoţită de un foarte tânăr cameraman şi, fără a rosti măcar tradiţionalul Bună, suntem de la… cutare instituţie, sau mai ştiu eu de unde… încep să te intervieveze. Cică, de ce în ziua nunţii mirele se îmbracă în negru şi mireasa în alb? Şi, atunci, mă întreb: oare ce răspunsuri şi-au imaginat că vor primi tinerii practicanţi decât că asta e tradiţia sau că, eventual, se va face trimitere la simbolismul celor două culori. Or, o întrebare trebuie să provoace, iar printre cuvintele ei să pulseze viaţa.
Îmi amintesc momentele de pe când se înfiripau primele încercări de a pătrunde în alchimia cuvintelor; cu cât entuziasm mă aşezam seara în faţa radioului şi ascultam cu atenţie interviuri având diferite tematici, interviuri din care, cine ştie cât înţelegea copilul de atunci. Însă erau interviuri autentice, fără întrebări standard, care dincolo de funcţia pur informativă te mai şi emoţionau. Şi nu e exclus că altele stârneau, probabil, anumite dezamăgiri sau contradicţii. Cred că acele fragmente de viaţă au influenţat formarea unui alt eu decât cel pe care îl cunoşteau ceilalţi.
Este uimitor cât de multe lucruri pot povesti oamenii, doar că despre unii nu se prea ştie sau alţii nu sunt intervievaţi în momentul potrivit de persoana potrivită. Cineva poate spune despre el atât cât crede că este necesar. Interviul însă e o şansă de a obţine mărturisiri pe care interlocutorul nu le-ar fi făcut din proprie iniţiativă.
Bunăoară, bunica mea nu povestea nimănui despre tatăl ei care fusese înaintea războiului printre cei mai înstăriţi oameni din părţile Arioneştiului şi care fusese deportat, despre foametea organizată şi crimele din acei ani, despre familia bunelului care emigrase în ’44 în România şi despre multe alte adevăruri dure. Singura persoană care punea astfel de întrebări eram eu şi, poate, acesta a fost primul pas spre care inconştientul meu se deplasează necontenit spre dorinţa de a putea stoarce cândva din oameni toată esenţa lor existenţială. Dacă ar fi să existe o uşă pe care aş deschide-o în clipa de faţă, prefer ca prin ea să revină anume acele momente pentru a le eterniza într-un interviu alcătuit din mărturii de valoare.
Şi acum mă întreb: oare peste ce s-a păşit că astăzi generaţiei noastre îi lipsesc tot mai mult interviurile adevărate, interviuri între vehemenţă şi emoţie?…
Angela Bâcu,
studentă la anul doi, Jurnalism, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi,
cititoare fidelă a ziarului TIMPUL
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
