După ce „s-a dat jos din căruța națiunii”, Druță a urcat în carul hodorogit al moldovenismului politic antiromânesc tras de interfrontiști, agrarieni, socialiști și comuniști, la care, în ultimii ani, s-au alăturat „moldoveniștii pragmatici”, „proeuropeni”. Motivul acestui gest poate fi înțeles mai bine, dacă citim o scrisoare a lui Ion Druță, adresată Uniunii Scriitorilor în 1950, când era soldat al Armatei Sovietice și își făcea serviciul într-o unitate militară din Tiraspol. Această scrisoare se află în fondul arhivistic al Uniunii Scriitorilor din Moldova depozitat la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a R. Moldova. Scrisoarea e scrisă în limba rusă și e înregistrată la Uniunea Scriitorilor cu nr. 379 din 14 decembrie 1950.
Reproducem scrisoarea în traducerea realizată de Rețeaua „Esențe”.
Secretarului Uniunii Scriitorilor Sovietici din Moldova,
tov. Ipatenko.
Stimate tov. secretar!
Nu am dubii că scrisoarea mea va fi citită de Dvs. Dar cu toate acestea, gândul că va trebui să lăsaţi lucru mult mai important, mă impune să-mi cer scuze şi să vă asigur că încrederea acordată mie nu va fi zadarnică.
Au trecut doi ani de la ultima mea vizită la Dvs. Această zi a intrat în memorie pentru toată viaţa. În acel timp eram ca un copil care îşi doreşte să meargă dar nu poate. Grija Dvs. faţă de mine, un autor al câtorva poezii, care după valoarea lor sunt bune pentru o gazetă de perete, m-a încurajat. Am înţeles că sunt înarmat, dar sunt limitat în cunoştinţele tehnice despre această armă; am încercat să lupt, dar eram străin legităţii utilizării acesteia şi a posibilităţilor de perspectivă ale lor. Aveam nevoie de cunoştinţe. Am ales o zi, când mă voi putea deplasa la Dvs. pentru a vă prezenta lucrările mele modeste. Această zi eu nu o aşteptam, eu luptam pentru ea. Am ajuns la careva succese în acești doi ani? Am crescut relativ din punct de vedere creativ? Despre aceasta vă vor vorbi povestirile mele, care deja sunt gata şi îşi aşteaptă soarta. Ziua multaşteptată a sosit, dar nu este ziua biruinţei, ci poate ziua unui nou început de luptă.
Am finisat ultima povestire, şi vă scriu această scrisoare cu următoarea rugăminte: scrieţi în unitatea mea militară, pentru a mi se permite să vin la Dvs. Personal vreau să aud soarta eroilor mei; vor păşi ei în viaţa noastră sau nu?
Sunt sigur că voi deveni scriitor că altfel inima mea nu poate să bată. Şi atunci, când vocea mea va răsuna din plin, voi spune la toţi pentru totdeauna: ce forţă îl inspira pe omul sovietic, când fosta slugă a boierilor români a început să servească poporul său. Şi acesta nu este un vis, ci un scop mult dorit şi eu îl voi atinge.
Încă o dată rog să nu-mi refuzaţi rugămintea. Despre decizia Dvs. rog să fiu anunţat şi eu.
Cu adânc respect şi fidelitate, I. Druţa
or. Tiraspol, unitatea militară №2213„j”
7 decembrie 1950
Așadar, scrisoarea e scrisă în limba rusă și viitorul scriitor Druță semna Druța. Nu voi comenta-o, lăsându-l pe cititor să tragă singur concluziile. Un singur „detaliu” îmi permit să subliniez: Druță a dorit foarte mult să devină scriitor („altfel inima mea nu poate să bată”) și a devenit. De ce a dorit să devină scriitor? Iată răspunsul pe care-l dă Druță: ca să poată spune „la toți pentru totdeauna: ce forță îl inspiră pe omul sovietic, când fosta slugă a boierilor români a început să servească poporul său”. „Acesta, spune Druță în finalul scrisorii, nu este un vis, ci un scop mult dorit și eu îl voi atinge”.
… Și Druță, „fosta slugă a boierilor români”, și-a atins scopul fixat – a devenit scriitor. Un scriitor care jura să-și „servească poporul său”, dar care, la un moment dat, „s-a dat jos din căruța națiunii”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
