Aceste proiecte au fost direct stimulate de factorii externi, în mod special de Federaţia Rusă şi România, iar pe parcursul evoluţiei R. Moldova ca stat independent, ele au căpătat suport în rândul diferitelor segmente ale populaţiei.
Primul proiect este de orientare românească, care priveşte R. Moldova ca un al doilea stat românesc, populaţia majoritară a ţării ca români, iar istoria ţării ca parte integrantă a istoriei românilor. Susţinătorii acestui proiect, care există deopotrivă în R. Moldova şi România, dar şi printre reprezentanţii diasporei româneşti în Occident, privesc modelarea geografică şi politică a R. Moldova în contextul politicilor sovietice, care împreună cu antiromânismul, deportările şi rusificarea, au făcut parte din arsenalul Moscovei de deznaţionalizare a românilor din RSSM. Drept rezultat, independenţa R. Moldova era văzută ca un pas spre re-unificarea cu România, urmând calea similară a celor două Germanii. Extrem de influent la sfârşitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, argumentele liderilor politici şi intelectuali proromâni din R. Moldova şi-au regăsit reflectarea în Declaraţia de Independenţă a R. Moldova adoptată la 27 august 1991, care proclama independenţa R. Moldova faţă de URSS, condamna anexarea Basarabiei la 1812 de către Imperiul Rus şi cea din 1940 de către Uniunea Sovietică şi afirma caracterul românesc al noului stat. Această apropiere de România s-a reflectat în adoptarea tricolorului românesc ca drapel de stat, a stemei, a valutei naţionale (leul) şi a Imnului „Deşteaptă-te române!” ca Imn naţional al Republicii Moldova.
Acest proiect a pierdut din vigoare în contextul războiului din Transnistria din 1992 şi a începutului articulării „moldovenismului” la mijlocul anilor 1990, dar a rămas destul de influent printre intelectualitate şi segmente largi ale populaţiei, care se identifică drept români. Această influenţă s-a etalat prin menţinerea cursului de „Istoria Românilor” şi a „Limbii române” ca obiecte de studiu în instituţiile preuniversitare şi universitare, în ciuda încercărilor politicienilor „moldovenişti” de a inocula „Istoria Moldovei” şi a înserării în articolul 13 al Constituţiei R. Moldova din 1994 a „Limbii moldoveneşti” ca limbă de stat în R. Moldova. Adepţii acestei orientări percep Rusia (în diferitele ei forme statale) din perspectiva unui negativism istoric şi o consideră principala ameninţare la adresa independenţei şi integrităţii teritoriale a R. Moldova.
Persecutat în perioada guvernării PCRM (2001-2009), curentul a căpătat consistenţă politică şi intelectuală din nou în contextul schimbării conjuncturii politice după alegerile parlamentare din 2009, care au condus la răsturnarea Partidului Comuniştilor de la conducere şi la instalarea Alianţei pentru Integrare Europeană. Deşi persistentă ca idee, perspectiva unirii cu România este văzută deja în contextul integrării R. Moldova în Uniunea Europeană şi realizării unirii cu ceilalţi români într-o dimensiune unică europeană.
Al doilea proiect privind construcţia statală-naţională din R. Moldova este unul de sorginte „moldovenist”, care a fost format în contextul perioadei interbelice de către ideologia şi propaganda sovietică, iar ulterior a fost linie oficială de partid şi de stat în URSS şi RSSM. Potrivit acestui curent, moldovenii şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc limbi diferite, iar istoriile lor, deşi se intersectează în timp, au trasee diferite, pornind uneori chiar de la etnogeneză. Considerat „mort” în contextul destrămării URSS, acest curent şi-a găsit utilitate curând în perioada postindependenţă, dar mai ales în perioada guvernării PCRM (2001-2009), de data asta mulându-se pe reperele statalităţii moldoveneşti postsovietice.
Proiectul „moldovenist” capătă importanţă şi vigoare în contextul alegerilor parlamentare din 1994, iar ca punct de reper al inoculării sale poate fi considerată organizarea la 5 februarie 1994 a Congresului „Casa Noastră – Republica Moldova”. La congres, preşedintele în exerciţiu Mircea Snegur a denunţat orientarea românească şi a acuzat intelectualitatea de faptul că se îndoieşte de „…legitimitatea şi fundamentele istorice ale dreptului de a fi un stat, de a ne numi poporul moldovenesc”. În acelaşi context, a fost reiterată şi teza sovietică a „limbii moldoveneşti” distincte de cea română, iar congresul a constituit începutul unei ideologii oficiale a statului moldovenesc, reprodus ulterior de guvernările agrariene şi comuniste. Promovată de ideologia şi propaganda sovietică, teoria „moldovenismului” şi a „statalităţii moldoveneşti seculare” a fost preluată şi adaptată noilor circumstanţe politice de agrarieni şi comunişti, în perioadele lor de guvernare în mod special, ca elemente centrale ale construcţiei statului şi identităţii naţionale.
Printre măsurile care confirmă revenirea „moldovenismului” în politică putem enumera renunţarea la Imnul „Deşteaptă-te române!” şi introducerea sintagmei „limba moldovenească” ca limbă de stat în noua Constituţie adoptată la 29 iulie 1994. Politica „moldovenizării” se regăseşte şi la preşedintele Petru Lucinschi, care afirma ideea continuităţii milenare a poporului moldovenesc şi seculare a statalităţii, fapt în mare parte explicat de lipsa de legitimitate istorică a noului stat moldovenesc. Asta a implicat o linie de continuitate dintre „moldovenismul statalist” şi argumentaţia istorică de tip sovietic, iar acest fapt în mod expres capătă consistenţă în perioada guvernării PCRM (2001-2009), când s-au întreprins măsuri energice în vederea oficializării unei „ideologii moldoveniste”, care au culminat la 19 decembrie 2003 prin adoptarea „Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova”, prin care statul a încercat să-și impună autoritatea asupra „discursului identitar”, proclamând „…continuarea politico-juridică a procesului multisecular de statalitate continuă a poporului moldovenesc”.
