Vieru a suferit mult în ultimii ani de viață din cauza răutății unor indivizi care sâsâiau ca șerpii în jurul lui. Discutam uneori ore întregi pe această temă, el simțea cum cineva îi suflă în lumânare și repeta o strofă dintr-o poezie mai veche:
De pace dornic sunt și de târziu,
Ci flacăra se-agită a curmare.
Ascultă, omulețule, eu știu,
Eu știu că tu îmi sufli-n lumânare.
Cel mai zelos i-a „suflat în lumânarea vieții lui Vieru” omulețul de la fițuica „suverană” de partid a lui Voronin. Mai mulți lideri de opinie l-au numit atunci pe acesta „asasinul moral” al poetului. Astăzi, când îl văd pe acest „suflor” la ecranul unei televiziuni cu kappa, apăs speriat pe buton și trec la alt canal, deoarece când îi zăresc moaca de paparudă – cam așa arătau paparudele confecționate din petice, în copilărie – am grețoasa senzație că o omidă cleioasă și păroasă mi se urcă pe obraz. Cred că și Vieru trăia aceeași senzație de greață, numai că de o mie de ori mai intens. Astăzi aceste omizi s-au înmulțit, se bucură de toate libertățile, sâsâie, ca șerpii dintr-o preafrumoasă poezie postmodernistă a lui Vieru care „săreau să-i muște mâna, fața, să-i sugă cântecului viața”. Le aud sâsâitul în fiecare zi, dar nu întorc capul spre ele. Îmi văd de drum și merg înainte cât mai am de mers.
