Probabil că un mausoleu al lui Lenin ar fi părut o idee bizară pentru generația anterioară, nu însă și pentru cei care i-au succedat acestuia și care au găsit în cultul său forță unificatoare și legitimare politică. Numele lui Vladimir Ilici a fost invocat pregnant în cadrul luptelor intrapartinice care au durat până la sfârșitul anilor ’20. Treptat, ceea ce apăruse ca născocire politică a devenit principalul ingredient al ideologiei oficiale, în fapt o adevărată religie politică.
Stalin și-a construit cultul plecând de la cel al lui Lenin. Mai târziu, când partidul avea să caute a se debarasa de efectele paralizante ale stalinismului, sloganul “Înapoi la Lenin!” devenise un fel de formulă incantație politică. Pasiunea și entuziasmul Revoluției, toate marile speranțe, se regăseau deopotrivă în această expresie comemorativă. Edițiile succesive ale memoriilor Nadejdei Konstantinovna Krupskaia alături de mărețul ei soț (Vladimir Ilici) deveneau din ce în ce mai ditirambice și vădit impregnate politic. Când Hrușciov a declanșat campania împotriva lui Stalin, mai multe documente privind viața personală (și implicit politică) a lui Lenin au văzut lumina zilei. Multe altele au rămas încă sub obroc arhivistic.
Lenin a fost o personalitate paradoxală, un melanj de patriotism înflăcărat (anti-autocratic și cu accente populiste, de tip democrat-revoluționar) și internaționalism frenetic (integral devotat viziunii lui Karl Marx). Pentru mulți dintre adepți, cuvântările lui de după întoarcerea în patria-mamă, deci după 1917, miroseau mai degrabă a nihilism și mai puțin a socialism (unii îndrăzniseră chiar să susțină că ocupase locul lui Bakunin). Canonul marxist părea a-i fi mai puțin de folos acestui lider carismatic decât, să zicem, imperativul revoluționar (în “Statul și Revoluția” se apropie foarte tare de anarhism; statul trebuie mai întâi distrus, egalitarismul social și economic, preamărit; câtă vreme există stat, nu există libertate – axiome care nu vor fi repetate cu prilejul diverselor comemorări ale sale, dar care vorbesc despre viziunea politică a acestui “mit uman”). După preluarea puterii, Lenin s-a transformat din revoluționar fanatic, în conducător pragmatic. Din anarhist, în om de stat. Și nu puțini au fost cei care, în lumina acestor transformări interioare, i-au imputat “trădarea Revoluției”.
Actul de guvernare i-a făcut pe bolșevici să renunțe la teoriile inițiale și să adopte monotonia metodelor trecutului (Noua Politică Economică, adoptată în 1921, stătea mărturie). Toate acestea l-au făcut pe Lenin să exclame că Rusia nu era pregătită pentru socialism (o țară “semi-asiatică”!). Pragmatismul lui Lenin a fost dublat în cadrul imagologiei cultului de modestia sa personală, o contrapondere – dacă vrem – la culturile lui Stalin sau Mao.
Întreg conceptul de “socialism” ca inginerie socială implica ideea elitismului. Pentru Lenin, această teamă de oligarhizare putea fi rezolvată printr-un contact direct cu masele. O idee aproape imposibilă, dar care pentru el fusese piatră filosofală (într-un anume fel, era o foarte măruntă rămășiță de social-democrație în structura sa existențială). Dar așa cum arătase Robert Michels (discipolul lui Weber) în 1911, modalitatea de organizare social-democrată duce inevitabil la birocrație și oligarhie, în contra viziunii egalitare. Nu e de mirare atunci de ce spre sfârșitul vieții, intrigile oligarhilor Biroului Politic l-au umplut de temeri în privința viitorului sistemului sovietic. La al XI-lea Congres al Partidului (martie 1922), Lenin a admis că ai săi comuniști erau incapabili a ține sub control mașinăria birocratică.
Lenin trebuie privit și ca internaționalist înflăcărat: nu puține fuseseră ocaziile în care se referise la Rusia țaristă ca la “o închisoare a tuturor naționalităților”. Paradoxal însă, întreaga sa filosofie politică a dus tot la naționalism. Revoluția fusese câștigată în numele crezului internaționalist, dar Rusia revoluționară nu putea fi salvată decât apelând la naționalismul rus. Și după ce generația care făcuse Revoluția sub aceste auspicii s-a stins, a devenit foarte limpede că există o inabilitate a doctrinei de a impune “suprema loialitate” unor naționalități caleidoscopice. Un clivaj marcant între interesul de stat și misiunea revoluționară mondială… Pentru Lenin, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi fost probabil prilejul unei mari agonii să vadă cum răspândirea mondială a comunismului a însemnat de fapt și erodarea unității sale de monolit. Doctrina, așa cum arăta ea, nu avea cum să nu degenereze într-un ritual rece, impersonal, adesea cinic.
În acest context, teza interpretativă a istoricului Martin Malia (“era oare inevitabil Stalin?”) pare a primi un răspuns afirmativ. Lenin privise Partidul ca pe un “Stat Major” condus de o mână de iluminati. Stalin a dezvoltat acest punct chiar în 1924, în faimoasele învățături ale lui Lenin: “Cine poate vedea limpede în aceste condiții, cine poate oferi îndrumare milioanelor proletare? Nicio armată aflată în război nu poate face față fără un stat major experimentat… Doar partidul revoluționar al proletariatului poate funcționa aidoma unui stat major… Partidul este Statul Major al proletariatului.” Pe de altă parte, Lenin i-a folosit pe Stalin și aliații acestuia pentru a submina opoziția lui Troțki la Noua Politică Economică. Troțki, la rându-i, a făcut eroarea fatală de a se opune lui Lenin la ceea ce va fi fost ultimul congres de partid al acestuia. Drept răsplată pentru poziția sa, Lenin l-a susținut pe Stalin privind realegerea acestuia în poziții de conducere, atât în Politburo, cât și în Orgburo. Și deși pe măsură ce starea sa de sănătate se deteriora iar nemulțumirea legată de manevrele lui Stalin creștea, Lenin a continuat să aibă mai multă încredere în el decât în oricine altcineva. Această legătură între cei doi s-a pecetluit atunci când Lenin l-a obligat pe Stalin să jure că îi va furniza otrava izbăvitoare, când și dacă i-o va cere (subiectul este atins cât se poate de dramatic și expresiv în filmul Taurus al unuia dintre cei mai mari regizori ai lumii, așa cum îl numea Susan Sontag pe Aleksandr Sokurov: http://www.youtube.com/watch?v=xFYWWNnq2a0). În pofida diferendelor din ultimii săi ani de viață, Lenin și Stalin împărtășeau deopotrivă cele mai importante principii, anume angajamentul lor total față de partidul unic, ideologia unică și statul multinațional. Tot pe fondul agravării stării de sănătate, Lenin îi scria lui Stalin în noiembrie 1922 asupra nevoii de a utiliza mai multe operațiuni de epurare a intelighenției (se temea că, în absența sa, Politburo-ul nu era suficient de represiv). Scrisoarea demonstrează determinarea sa în a utiliza teroarea împotriva oricărei forme de opoziție.
Până spre sfârșitul anului 1921, Lenin era deja incapacitat fizic. În decembrie 1922 începuse să-i dicteze secretarei sale, Lidia Fotieva, anumite îndrumări (ceea ca va fi recunoscut ulterior ca “testamentul” său). Foarte preocupat de moștenitori, s-a concentrat în aceste note asupra cuplului Stalin-Troțki. Percepându-i cu calitățile și neajunsurile lor, se temea că viitoarea competiție pentru șefia Partidului va duce la scindarea acestuia. Și deși a mai numit alți patru candidați, niciunul nu avea, în opinia sa, stofa de lider a celor doi (Stalin, respectiv Troțki). În 1923, Lenin începuse să aibă din ce în ce mai multe dubii în privința lui Stalin. Dar chiar și lui i-ar fi fost greu să-l mai elimine din pozițiile ranforsate pe care le deținea în structurile de partid, sau din poziția de comisar al naționalităților (ș.a.m.d.). Scindarea de care se temea Lenin începuse să se petreacă sub ochii săi, iar greii partidului (Zinoviev, Kamenev, Buharin) trecuseră deja de partea lui Stalin. Un alt detaliu personal care îl deranjase foarte tare pe Lenin fusese o ceartă pe care Stalin o avusese în 1922 cu Krupskaia (soția sa). “Testamentul” lui Lenin nu era câtuși de puțin benevolent cu Stalin, iar când Krupskaia l-a înmânat fizic Comitetului Central, în mai 1924, spera de fapt ca acest text să ducă la îndepărtarea lui Koba. A fost discutată demiterea lui Stalin, în prezența acestuia, dar propunerea a fost respinsă. “Sunt brutal”, a recunoscut Djugașvili, dar o fac în raport cu dușmanii Partidului. Nici mai apoi, în 1927, când Troțki a încercat să se folosească de același “testament” pentru a-i submina lui Stalin poziția, lucrurile nu au decurs mai bine. Stalin a declarat el însuși că se face vinovat de singura mare acuzație din text la adresa sa, aceea de a fi un individ “necivilizat”, și a afirmat că va continua să fie astfel față de cei care atentează la unitatea Partidului.
Comentatorii se referă la acest “testament” ca la una din marile supoziții istorice. Motivul este acela că Lenin ar fi înclinat să se descotorosească de Stalin și că, astfel, soarta moștenirii leniniste ar fi fost alta, ba chiar și întreaga istorie a Uniunii Sovietice. O analiză contrafactuală care cel mai probabil nu duce nicăieri: date fiind natura regimului, opacitatea dogmatică, centralitatea partidului, ascensiunea lui Stalin era inevitabilă! De altfel, Molotov, cel care lucrase îndeaproape cu ambii lideri, întrebat fiind, a declarat mai târziu, în anii ’80, fără pic de ezitare, că Lenin fusese un lider mai crunt și că tot el îi reproșase în trecut lui Stalin că nu ar fi suficient de aspru. Pe această linie psihologizantă, Stalin a fost în fond o extensie aproape naturală a predecesorului său.
Cultul lui Lenin a apărut încă înainte de moartea sa, dar s-a dezvoltat gargantuesc imediat după funeralii. Clădirile oficiale, închisorile, școlile (etc.), fuseseră împânzite cu portrete și citate din Vladimir Ilici. Tot în ianuarie 1924, pe data de 26 (la cinci zile după deces), numele orașului Petrograd a fost preschimbat în Leningrad. Pentru a-și consolida propria poziție, Stalin însuși și-a asumat cultul lui Lenin, în fapt doctrina infailibilă a leninismului. Apoi, s-a lansat în a interpreta public învățăturile “mentorului” său asumat (prelegeri care inițial au apărut în Pravda iar apoi au fost tipărite, ca volum, sub titlul “Bazele leninismului”; acesta a devenit rapid un text de bază (manual), predat în universități, și s-a vândut în peste 17 milioane de copii). Și deși spre deosebire de alți membri ai Olimpului bolșevic nu se considera egalul lui Lenin, Stalin a folosit această inferioritate intelectuală asumată și și-a însușit ideea de cult, desemnându-se pe sine ca reprezentant al “mentorului” său pe pământ.
Pe 21 ianuarie se împlinesc 90 de ani de la moartea lui Vladimir Ilici Lenin, dar mitul său împlinește de fapt, în acest an, 144 de ani. Comemorare sau aniversare (?), ne putem întreba… Corpul a încetat să palpite în 1924, dar spiritul său continuă să bântuie cugetele multora. O adevărată “transsubstanțializare” simbolică. Este Lenin într-adevăr epuizat?, se întreabă și Robert Service. Popularitatea sa în Rusia ca una dintre cele mai înalte figuri istorice este confirmată de varii sondaje. Același R. Service emite concluzia: “Viitorul nu stă în comunismul leninist. Dar dacă viitorul se află în altă parte, atunci nu știm exact unde. Lenin a apărut pe neașteptate. Cel puțin, viața și cariera sa extraordinare demonstrează nevoia fiecăruia de a fi vigilent. Nu multe personaje istorice au produs acest efect…”
Autor: Marius Stan – Politolog și redactor-șef al revistei History of Communism in Europe. Începând cu 2006, s-a ocupat de studierea istoriei regimurilor comuniste.
Sursa: europalibera.org
