Pe străzile centrale se vedeau mașini din care ieșeau steagurile Ucrainei și Uniunii Europene. Manifestanții continuau să controleze câteva clădiri importante de pe bulevardul Hreșciatik, Casa sindicatelor, Primăria și Consiliul municipal. Ministerul de Interne a anunțat într-un comunicat că împotriva a 30 de studenți reținuți în urma violențelor de duminică s-au deschis dosare de urmărire penală. Opoziția a confirmat că marți, 3 decembrie, va introduce în Rada Supremă o moțiune de cenzură împotriva executivului condus de Nikolai Azarov.
Mișcarea de protest se exinde în alte regiuni. Vestul, mai activ civic (Termopol, Lviv, Ivano-Frankovsk), a anunțat deja declanșarea grevei generale în sprijinul manifestației de la Kiev. Iar Ministerul de Externe al Ucrainei a confirmat rechemarea de la post a consului general de la Istanbul, Bogdan Ieremenko, care într-o postare pe rețelele de socializare a comparat demonstrația de forță a trupelor speciale ale Ministerului de Interne, împotriva manifestanților din Piața Independenței, cu acțiunile fasciștilor.
De altfel, tot ce se întâmplă acum în Ucraina a pornit de la intervenția brutală a trupelor Berkut, împotriva demonstranților, din dimineața zilei de sâmbătă, 30 noiembrie.
Acțiunea trupelor speciale este interpretată diferit. Faptele sunt însă clare. În dimineața zilei de sâmbătă, în corturile din Piața Independenței (mai cunoscută sub numele de Maidan) se aflau câteva sute de persoane, majoritatea dormeau, când trupe speciale au intervenit extrem de brutal. A circulat informația, neconfirmată însă, că o tânără a fost ucisă. Zeci de manifestanți au ajuns în spital, mulți internați cu răni foarte grave. Imaginile difuzate confirmă brutalitatea cu care a intevenit Berkut. UE și SUA au reacționat prin comunicate în care condamnau ferm utilizarea excesivă a forței împotriva unor oameni pașnici.
Până și președintele Viktor Ianukovici s-a declarat șocat de intervenție și a cerut procurorului general să ancheteze cazul. Iar procurorul general a declarat imediat că „oamenii de aflau legal în Piață. Este dreptul lor constituțional”. Ministrul de Interne și-a cerut scuze pentru excesul de zel al trupelor speciale, ceea ce nu împiedică opoziția să-i ceară demisia. Singurul scaun care s-a clătinat a fost cel al șefului miliției din Kiev, care și-a asumat ordinul de intervenție de sâmbătă dimineață. Nimeni nu l-a luat în serios, o decizie cu consecințe politice atât de grave cum a fost cea de a interveni brutal nu se ia la nivelul lui. Și totuși, el este singurul care și-a dat demisia.
Încă o revoluție?
Dintr-un protest fără viitor, care ar fi murit de moarte bună în câteva zile, manifestația de susținere a parcursului european al Ucrainei, care abia dacă a strâns câteva sute de oameni, s-a transformat în cea mai amplă demonstrație de stradă de după decembrie 2004, când s-a consumat Revoluția Portocalie în Ucraina. Și asta numai grație Ministerului de Interne care a intervenit brutal împotriva demonstranților. Practic, la Kiev s-a repetat scenariul din dimineața de 13 iunie 1990, când poliția română și SRI s-au năpustit asupra câtorva zeci de oameni care dormeau în corturile din fața Teatrului Național din București, într-o agonie a Pieței Universității.
În ciuda deciziei unui tribunal din Kiev, de sâmbătă la prânz, potrivit căreia pe teritoriul Ucrainei sunt interzise manifestațiile de masă până la 7 ianuarie, din cauza sărbătorilor de iarnă, a doua zi, duminică 1 decembrie, sute de mii de oameni au ieșit din case ca să protesteze împotriva brutalității puterii și pentru susținerea demonstrației pro-europene.
Cifrele vehiculate sunt foarte diferite. Miliția spune că au participat la manifestație 40.000 de oameni. Diverse partide sau organizații prezintă alte cifre cuprinse între 300 și 700.000 de oameni.
Încă de la primele ore ale dimineții, parcul Taras Șevcenko s-a dovedit prea mic pentru mulțimea care nu mai contenea să sosească. O parte dintre manifestanți au plecat spre Hreșciatik, bulevardul central care duce în Nipru. Acolo au apărut primele trupe, erau temuții militari din Berkut, puși pe două rânduri să apere statuia lui Lenin. De altfel, statuia a fost mai bine apărată decât sediul multor ministere. Abia spre seară, un tânăr a izbutit să se strecoare și să scrie cu vopsea pe soclu „fașist”. Mulțimea a avansat pe Hreșciatik până la Maidan, de unde trupele speciale s-au retras cu câteva minute mai devreme. Alte coloane au ocupat Casa sindicatelor, apoi Primăria orașului.
Un grup de tineri, printre care și activiști ai partidului naționalist Libertatea, s-au îndreptat spre sediul Administației Prezidențiale. Stupoare, lângă sediu se afla un buldozer, pe care manifestanții au început să-l folosească împotriva unității de gardă, formată din tineri cursanți, puși să păzească intrarea. Cupa buldozerului n-a apucat să lovească pe nimeni, pentru că trupele speciale Berkut au intervenit în forță, utilizând generos gaze lacrimogene. În fața intervenției decise a Ministerului de Interne, mulțimea s-a retras spre Maidan. În câteva ore, autoritățile au pierdut total controlul asupra centrului capitalei Kiev. Nimeni nu pare să influențeze desfășurarea evenimentelor. Liderii opoziției, Arseni Iaţeniuk (Batkivcina), Vitali Kliciko (Udar – Lovitura) și Oleg Teagnibok (Libertatea) își fac simțită prezența doar publicând diverse comunicate prin care resping violența unor manifestanți, pe care-I numesc provocatori.
Și totuși, Vilnius
Amploarea demonstrației de protest a găsit nepregătit establishment-ul de la Kiev. Reprezentanți de seamă ai Partidului Regiunilor al lui Ianukovici vorbesc despre „trădare”, „provocări”, „coloana a 5-a”. Doi deputați au anunțat, încă de sâmbătă, că părăsesc grupul parlamentar și se alătură opoziției. Alți 20 sugerează că i-ar putea urma. Presa începe să ia în serios scenariul unei moțiuni de cenzură care să se soldeze cu căderea guvernului. Numai că acum strada vrea mai mult, nu doar capul lui Azarov. Mulțimea cere demisia președintelui, alegeri anticipate parlamentare și prezidențiale, pedepsirea vinovaților de brutalitățile comise împotriva manifestanților.
Președintele Ianukovici a încercat să împace mulțimea furioasă anunțând continuarea discuțiilor care să conducă la semnarea Acordului de Asociere (Association Agreement) și a Acordului de comerţ liber, aprofundat şi comprehensiv (Deep and Comprehensive Free Trade Agreement). Numai că nesemnarea acestor documente la Vilnius este mai degrabă un pretext pentru o populație profund nemulțumită de felul în care administrația Ianukovici conduce țara, și care avea nevoie doar de o scânteia pentru a ieși în stradă. Cu siguranță că zeci de mii de tineri educați au ieșit să protesteze pentru că Ucraina se îndepărtează de UE nesemnând documentele la Vilnius. Însă, restul de peste jumătate de milion au ieșit împotriva violenței puterii împotriva propriilor cetățeni, împotriva corupției, împotriva unei clase politice care a împins o țară cu resursele Ucrainei în pragul colapsului.
De altfel, Ianukovici pretinde că n-a semnat acordurile cu UE tocmai pentru a evita prăbușirea economică care ar fi urmat în urma presiunilor Rusiei, care s-a împotrivit semnării de către Kiev a AA și DCFTA cu Bruxelles-ul. De altfel, delegația ucraineană, condusă de vicepremierul Serghei Arbuzov, alături de care s-a aflat miniștrii de Finanțe și ai Energiei, pare să fi negociat până în ultimul moment. Arbuzov chiar a sugerat că se poartă negocieri în jurul celor 160 de miliarde de euro, pierderi pe care chipurile Ucraina ar trebui să le suporte pentru a se alinia stadardelor UE. Cifra a fost categoric respinsă de oficialii UE ca neavând nici o bază reală. De altfel, într-o scurtă înregistrare video difuzată de gazdele lituaniene, se aude președintele Ianukovici încercând să-I explice cancelarului german Angela Merkel că „situația economică este foarte grea…. trei ani și jumătate în condiții foarte grele s-a aflat cu o Rusie foarte puternică unu la unu….”. Ianukovici a jucat foarte dur până în ultimul moment, blocând orice soluție rezonabilă. A respins variantele de compromis propuse de Štefan Füle („Füle papers” – o foaie de parcurs pentru implementarea acordurilor, cu specificarea unor compensații financiare acordate Kievului de către UE, dar care urmau să fie negociate după semnarea de la Vilnius) și renunțarea de către Germania la condiția eliberării Iuliei Timoșenko. Ianukovici a fost de neînduplecat. A respins până și propunerea poloneză de a semna o declarație menită să salveze ceva din onoarea Varșoviei, promotoarea Parteneriatului Estic, și să mai curețe obrazul gazdelor de la Vilnius, pe care tocmai scuipa președintele Ucrainei.
Șocul resimțit de statele membre UE a fost atât de mare, încât organizatorii l-au așezat pe Viktor Ianukovici alături de delegația Belarusului, stat condus de ultimul dictator stalinist Aleksandr Lukașenko, și au refuzat să semneze chiar și Acordul privind spațiul aerian comun, pe care Kievul părea dispus să-l încheie.
Pentru Ianukovici urmează vremuri grele. În câteva zile, a pierdut autoritatea și încrederea de care se bucura în alte capitale. Dacă mulți s-au împăcat cu capriciile lui din rațiuni geopolitice, pe viitor va fi cu siguranță ignorat. De Occident, pentru că în Est va avea uși deschise. De altfel, Ianukovici are programată o vizită în China iar la întoarcere va merge la Moscova pentru a semna o „foaie de parcurs” privind relațiile economice ruso-ucrainene. Comentatorii de la Kiev și Moscova speculează asupra dividendelor obținute de Ianukovici, în urma refuzului de a semna acordurile cu UE. Cel mai des sunt amintite vechile pretenții ale Ucrainei față de Rusia: modificarea contractului la gaz (pe care recent Vladimir Putin a spus că nu-l modifică!); crearea unui consorțiu ruso-ucrainean care să administreze rețeaua de tranzit a gazului către Europa Centrală; garantarea de către Rusia a unui volum de 90 miliarde metri cubi de gaz pe an, pentru a face rețeaua profitabilă (în primele 9 luni din 2013 tranzitate doar 62,5 miliarde). Majoritatea analiștilor sunt de acord că pe termen mediu și lung, Ucraina va pierde. De pildă, în 2015 Kremlinul s-a angajat să dea în folosință South Stream. Deja se construiește gazoductul în mai multe țări, precum Bulgaria, Ungaria. În curând, Rusia nu va mai avea nevoie de conductele din Ucraina pentru tranzitarea gazului spre Europa Centrală și Balcani. Se speculează că Ucraina vrea o mare rafinărie de la Rusia, cea de la Liciceanski. Ea trebuie modernizată, retehnologizată. Sau că Ucraina are nevoie de ajutorul Rusiei pentru construirea reactoarelor 3 și 4 de la Centrala Atomo-Electrică Hmelnițki. De ce ar cheltui Rosatom atât de mulți bani spre a produce fără să aibă piață de desfacere. Cum să colaboreze Kievul și Moscova în industria nucleară câtă vreme FSB-ul, urmașul KGB-ului, nu permite inginerilor ucraineni să lucreze în centralele de pe teritoriul Rusiei, invocând secretul de stat?
Amânarea semnării acordurilor îndepărtează creditul FMI și amână venirea banilor de la UE. Rusia nu are resurse atât de mari încât să crediteze pe termen lung Ucraina, nu are tehnologii moderne ca să modernizeze baza industrială, nu are proiecte investiționale pe termen mediu și lung, cu excepția celor din domeniul exploatării resurselor naturale, unde se pot obține câștiguri imediate. Pentru investitorii occidentali, absența acordului cu FMI va cântări decisiv în îndepărtarea lor de piața ucraineană.
La nivelul UE, președinția Greciei, care urmează de la 1 ianuarie 2014, va scoate Parteneriatul Estic de pe agenda Bruxelles-ului, scrutinul pentru Parlamentul European și alegerea noii Comisii vor duce la prăfuirea dosarului ucrainean. În curând, nimeni din UE, nici măcar Polonia, nu va mai fi interesat de soarta Ucrainei.
Armand Grosu
Revista 22
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
