Este vorba, de această dată, despre recunoaşterea de către Constantinopol a autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina şi măsurile de răspuns ale Patriarhiei de la Moscova. Aceste mişcări sunt mai importante decât par la prima vedere şi vor avea consecinţe pe termen lung şi pentru noi, românii ortodocşi dintre Prut şi Nistru.
O parte substanţială a clerului şi enoriaşilor din Ucraina a solicitat, încă din momentul destrămării URSS şi a emergenţei Ucrainei ca stat independent, ca Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, considerată primus inter pares (prim între egali) în spaţiul ortodox, să recunoască dreptul naţiunii ucrainene de a avea o biserică distinctă de cea a Rusiei. Abia după agresiunea rusă din 2014, care continuă şi în prezent, problema începe să fie rezolvată. Între timp, clericii ucraineni care nu mai doreau să se afle sub autoritatea Moscovei au creat Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhatului de la Kiev, considerată necanonică până zilele trecute. Întrunindu-se la Istanbul (Constantinopol), în cartierul Fanar, Sinodul Patriarhiei Ecumenice a ridicat anatema de pe Patriarhul Filaret (al Kievului), şi-a abrogat propria decizie din 1686, prin care trecea Biserica de la Kiev în subordonarea Patriarhiei de la Moscova, şi a declarat că va acorda Tomosul (decretul) de autocefalie, imediat după ce la Kiev va avea loc adunarea de constituire a Bisericii Ortodoxe unificate. Aceasta se va întâmpla, cel mai probabil, în noiembrie, când o parte dintre parohiile subordonate Patriarhiei de la Moscova vor trece sub autoritatea noii biserici autocefale ucrainene. Cât de multe vor fi acestea, rămâne de văzut, însă, având în vedere că o treime dintre parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse (BORu) se află în Ucraina, lovitura dată Moscovei va fi una foarte dură, în special sub aspect financiar, pierzându-se astfel o sursă importantă de venituri din donaţii.
Răspunsul Patriarhiei Ruse a venit de la Minsk, unde pe 15 octombrie a avut loc o şedinţă a Sinodului, care a rupt comuniunea BORu cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol şi le-a cerut credincioşilor săi să nu mai frecventeze bisericile şi mănăstirile aflate sub jurisdicţia Constantinopolului, inclusiv Sfântul Munte Athos. Aceste reacţii violente din partea patriarhului Kiril şi a subordonaţilor săi probează lipsa de dorinţă a unui dialog cu Kievul, privit în continuare ca o provincie, şi arată lipsa de soluţii la nivelul Patriarhiei Ruse şi pericolul izolării depline a acesteia în lumea ortodoxă. Există deja voci la Kiev care cer clerului din Belarus să urmeze exemplul ucrainean. În perspectivă, Kievul s-ar putea transforma într-un centru de atracţie ecleziastică şi pentru credincioşii belaruşi, care doresc să se delimiteze de Patriarhia Moscovei.
Prin pierderea Ucrainei de către Patriarhia de la Moscova, statul rus pierde cel mai important instrument de soft power, al luptei pentru minţi şi inimi, pe care l-a folosit în perioada postsovietică inclusiv în scopuri politice, pentru a menţine Ucraina şi alte state majoritar ortodoxe sub propria influenţă. Nu întâmplător purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, a declarat că Rusia va interveni în sprijinul credincioşilor ortodocşi din Ucraina, subordonaţi Moscovei. Intervenţia ar urma să se petreacă strict prin mijloace politico-diplomatice, după cum a declarat Peskov. Practic, respectiva declaraţie este egală cu recunoaşterea unei înfrângeri, chiar dacă partea rusă spune altceva.
Atâta timp cât la cârma Mitropoliei Chişinăului „şi a întregii Moldove” se află mitropolitul Vladimir, cunoscut ca un ierarh subordonat, fără crâcnire, Moscovei, şansele ca organizaţia religioasă ortodoxă cu cei mai mulţi enoriaşi de la noi să iasă din subordonarea Patriarhiei Rusiei sunt minore. Însă, la nivel simbolic, desprinderea Ucrainei de BORu rupe teritorial R. Moldova de Rusia sub aspect ecleziastic, ceea ce, în viitor, ar putea încuraja tot mai mulţi credincioşi şi parohii să se alăture Mitropoliei Basarabiei, până când aceasta va avea o majoritate absolută. Desigur, pentru a reuşi în acest demers, ar trebui ca şi Patriarhia de la Bucureşti să se manifeste mai activ.
Până atunci însă, ortodocşii de la Kiev, adepţi au autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene, merită să fie felicitaţi cu ocazia recăpătării independenţei. Datorită reuşitei lor istorice, poate că momentul eliberării de sub dominaţia religioasă rusă este mai aproape şi pentru noi, românii din Basarabia.
Încheind pe o notă umoristică, ne întrebăm: oare cum va mai vizita Igor Dodon Muntele Athos, el fiind un enoriaş fidel al Patriarhiei Ruse, ceea ce înseamnă că Patriarhul lui i-a interzis să mai plece încolo?
