Vom menţiona doar unele: Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (coordonator) (1998), Orientări artistice şi stilistice în literatura contemporană (coordonator) (2003), Metafora este Poezia însăşi (2009), Eminescu: arta şi filosofia iubirii (în baza epistolarului inedit) (2012) ş.a., găsindu-i o nouă înfăţişare, în special cercetologică.
Nici în paradisul biblic, Omul nu a putut trăi la infinit…Ceva timp în urmă, academicianul Mihail Dolgan mi s-a confesat: „Viaţa este o luptă, mai ales lupta zilelor care au venit după anul 1989, şi de aceea în opera literară, care rămâne a fi oglinda prezentului actual al acestei vieţi, în ea, nu mai avem spaţiu doar pentru contemplaţie…”.
Anume din aceste considerente, Mihail Dolgan se pronunţă categoric pentru afirmarea originalităţii operei artistice…
Din întreaga-i activitate a cercetătorului ştiinţific, Mihail Dolgan se poate releva un fir de rază, raportat la o stea împătimită pentru mai bine şi mai frumos, care, de fapt, e un spaţiu geometric al unui Destin. Un segment mic, dar cu greutate specifică, întru unele desluşiri – de ce nu? – din viitor…
Vitalie Răileanu,
cercetător ştiinţific, Institutul
de Literatură şi Folclor al A.Ş.M.
Un fragment dintr-un interviu inedit cu Mihail Dolgan
– Aţi confirmat cu vorba şi prin cuvântul scris că V-aţi supus puterii fascinante a lui Eminescu, Alecsandri, Creangă, Arghezi şi a altor mari scriitori ai timpului. Apoi, bănuiesc, apăru necesitatea sufletească de a cunoaşte o altă lume, pe care o intuiţi structural apropiată sufleteşte. S-au realizat aşteptările, speranţele pentru această întâlnire?
– Ţinuţi multă vreme izolaţi de Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coşbuc ş.a., atunci când au început să fie editaţi şi la Chişinău, ne-am năpustit (noi, şaizeciştii) asupra lor cu atâta lăcomie, încât „rumegam” totul ce ne-a fost interzis până nu demult. Cu adevărat aşa este: „Fructul oprit e mai mult râvnit”. Dorind să mă iau la întrecere cu profesorul meu iubit Ion Osadcenco, care ştia pe dinafară o mulţime de poezii din Eminescu, m-am decis ca, într-o vacanţă de vară, să învăţ pe de rost toate poeziile lui Eminescu din volumaşul editat la Chişinău în anul 1956. Zis şi făcut! Mai mult chiar, în anul 1958 am participat la un festival de la Târnova, la care am declamat integral – în grădina publică – poemul „Luceafărul” de M. Eminescu, „trezindu-mă”, după aproape o oră de „eminescienizare” a publicului, cu un braţ de flori la picioare. Însă cu totul altfel s-a întâmplat atunci când am încercat (fiind deja student) să popularizez în masele largi de cititori pe marele George Coşbuc: s-a găsit imediat un „Ţuruiac” care a înjghebat un foileton kilometric (în „Tinerimea Moldovei”) pentru a mă blama în fel şi chip pe mine, recitatorul, şi pe nevinovatul poet ardelean doar pentru faptul că poemele lui răvăşitoare despre pace, război, pământ storceau lacrimi din ochii înduioşaţi ai „constructorilor socialismului!”. M-a amărât mult nu atât pamfletul scris la comandă, cât indiferenţa intelectualilor noştri, a scriitorilor, care nimeni n-a vrut să ia apărarea unui biet student universitar care numai rău n-a vrut să facă…
(…) Azi aş putea spune că fără Cartea Românească şi fără presa literară de peste Prut, probabil, nici n-aş fi reuşit să devin critic literar. În acest context nu neg nici aportul publicaţiilor ruseşti „Литературная газета”, „Bonpoсы лumepamуры”, „Hayкa u жизнь” (la care am fost abonat decenii în şir), ce mi-au aprofundat cunoştinţele în domeniu şi mi-au lărgit orizontul spiritual şi literar-estetic. Oricum, am „înghiţit” în noi munţi de cărţi, originale şi traduse, din sfera literaturii artistice, a criticii şi teoriei literare, pe care le tipăreau editurile din România. Ele, aceste cărţi, ne-au făcut să avem o cultură profesională mai performantă, o viziune estetică mai modernă, un limbaj critic şi artistic mai elevat.
Chiar şi în perioada când cartea română era interzisă, când erau stopate trimiterile la lucrările ştiinţifice de dincolo de Prut, când, într-un timp, se făceau „percheziţii” prin bibliotecile personale (nu pot uita ziua când am umplut câţiva saci cu cărţi româneşti şi i-am expediat la Rediul Mare, pentru a se afla la un adăpost mai sigur), – zic, şi în aceste condiţii neprielnice, noi, ori de câte ori plecam la Odesa, Moscova, Leningrad, Kiev, Cernăuţi, veneam de acolo încărcaţi ca nişte albine, de carte românească foarte preţioasă (procurată de la „Дружба”) – şi pentru noi, şi pentru prietenii noştri, şi pentru alţi doritori mai îndepărtaţi. Într-un cuvânt, volumele procurate au culturalizat pe toţi şaizeciştii noştri: fie poeţi şi prozatori, fie critici şi istorici literari, fie folclorişti şi lingvişti…
Referitor la aşteptările şi rezultatele obţinute: cele 50 de cărţi editate până în prezent şi cele peste 1000 de studii, articole şi recenzii publicate îmi dau tot temeiul să afirm cu satisfacţie că în domeniul anevoios în care am trudit o viaţă întreagă m-am realizat pe potriva dorinţelor mele de vârf. M-am realizat prin sfânta muncă zi de zi asupra paginii albe, având pe masa de scris dictonul: „Nulla dies sine linea” (Nici o zi fără a scrie un rând/ o pagină).
– Prin ce aţi fost surprins de Chişinăul studenţiei Dumneavoastră? Ce prezenţe mari V-au cucerit în această perioadă?
– Prima surpriză uluitoare pe care am trăit-o în 1958 la Chişinău, anul admiterii la USM, a fost constatarea tristă a faptului că puteai traversa cartiere întregi, fără a auzi de pe buzele trecătorilor limba moldovenească/ românească, fie chiar şi schimonosită. Doamne, mi-am zis îngrozit, în ce lume am nimerit?! La facultate însă am ascultat frumoasele prelegeri ţinute de Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, Vitalie Marin, Boris Chiroşco etc., şi treptat, mi-am schimbat radical opinia, fericind ziua în care m-am văzut student universitar. Încă o dată am exclamat: Doamne, cât e de frumos când îţi vorbeşti frumos limba ta maternă!
Mai târziu, după absolvirea USM, puteai să mai pui în aplicare limba lui Alexei Mateevici doar la Institutul de Limbă şi Literatură a A.Ş.M. şi în cadrul Uniunii Scriitorilor din Moldova. În rest, în toate celelalte instituţii şi aşezăminte din Chişinău ţi se cerea să vorbeşti neapărat în limba rusă (ca să înţeleagă şi cei doi-trei alolingvi care asistau la întrunirea respectivă). Starea aceasta de lucruri nu tocmai normală (după mine) a durat până pe aproape de 1989. Ea, situaţia vizată, m-a afectat foarte mult. M-a afectat pentru că îmi plăcea să rostesc cuvântări, să mă angajez în polemici, să-mi exprim propriile puncte de vedere. Dar… n-o puteam face. Fireşte, nu era un moft al meu şi nici vreo înclinaţie de a epata, pur şi simplu îmi venea foarte greu să-mi exprim ideile (mai ales oral!) într-o limbă pe care n-o posedam la perfecţie nici atunci, şi nici acum. Cu părere de rău! Poziţia mea în această problemă mi-o pot argumenta cu următoarele consideraţii ale lui Eminescu: „În limba sa numai omului i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi… Numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin”. Prin urmare, o mulţime de „cuvântări” a trebuit să le fac…
Interviu realizat de Vitalie Răileanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
