O axiomă veche de când lumea spune că vinul alb se potriveşte la pui şi peşte, vinurile roşii moderat de copioase precum Pinot Noir sau Zinfandel merg mai bine cu porc sau miel, iar cele roşii grele şi picante precum Cabernet sau Shiraz ţin piept fripturii de vită. Dar asemenea reguli nu mai înseamnă nimic azi, când un filé de ton poate fi la fel de suculent ca unul de vită sau când o friptură grea poate fi însoţită de un vin sec. Pe scurt, e posibil ca gazda să nu găsească o sticlă de vin sau chiar două, care să fie pe placul tuturor mesenilor. Poate va fi nevoită să plătească mai multe pahare de vin individuale – şi, deci, să dea mai mulţi bani la final.
Când este adusă la masă, sticla de vin va fi prezentată domnului sau doamnei care a comandat-o – indiferent că este vorba de gazdă sau nu. (Dacă vinul nu a fost alegerea sa, gazda va ruga chelnerul să-i prezinte sticla invitatului care a comandat-o.) Oricum, cineva trebuie să se uite la eticheta de pe sticlă ca să se asigure că acesta este vinul dorit. Când chelnerul (la restaurantele elegante va fi un ospătar special, sommelier) aduce vinul la masă, acesta e destupat în faţa gazdei sau a persoanei care l-a comandat. Apoi dopul îi va fi oferit respectivului, dar nu pentru a-l adulmeca, verificând astfel dacă miroase apetisant. Clientul trebuie să testeze dopul, să-l strângă uşor între degete ca să vadă dacă e uscat. Dacă e uscat, e posibil ca vinul să aibă un gust neobişnuit de acid şi clientul poate face o altă alegere.
Vinurile albe se deschid cât mai aproape de momentul în care se servesc şi, de regulă, se recomandă să fie păstrate reci – dar nu la gheaţă! Vinurile roşii, în schimb, ar trebui comandate îndată ce clientul hotărăşte să bea. Asta, pentru ca sticlele să fie deschise şi să permită vinului să „ia aer” înainte să fie servit.
(Din cartea „O lady la masă. Mic tratat de eleganţă” de Sheryl Shade, John Bridges şi Brian Curtis)
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
