Istorie

Pamfil Șeicaru, cel mai cunoscut jurnalist român din perioada interbelică, despre „Ștefan cel Mare”, de Alexandru Boldur (Editura TIMPUL)

Pe Alexandru Boldur l-am cunoscut în 1927 citind „La Basarabie et les relations russo-roumains”, publicată la Paris.  

Rămâne o lucrare fundamentală în cunoaşterea acestui ţinut românesc sortit să înfrunte toate vijeliile istoriei. M-a surprins că nimeni, din cei care se află în afara hotarelor ţării şi având mijloace materiale, nu s-a gândit la retipărirea acestei cărţi scrisă de un istoric de severă documentare. Citind-o, am avut impresia că Al. Boldur şi-a luat ca normă de disciplină splendida formulă a lui Fustel de Coulanges – „l’impartialite est la chastete de l’histoire”.

Basarabean ca şi Hasdeu, ca şi Stere, istoricul a ştiut să domine orice pasiune subiectivă, să păstreze seninătatea obiectivă, izbutind să dea o istorie a Basarabiei, fiecare pagină fiind gravată pe plăci de aramă, ca nici un rând să nu poată fi clintit. M-a impresionat lucrarea lui Al. Boldur aşa de puternic, că am publicat în „Cuvântul” un articol de fond dând astfel şi valoarea ei politică. Între 1938 şi 1943, a publicat o vastă „Istorie a Basarabiei”, în patru volume, primul volum apărând la Chişinău, unde era profesor de Istoria Românilor, la Facultatea de Teologie şi ulterior la Facultatea de Litere a Universităţii, din Iaşi. În 1943, a fost numit director al Institutului de Istorie Naţională „A. D. Xenopol”, din Iași, desfășurând o intensă activitate mărturisită de cele trei volume de „Studii şi Cercetări Istorice”. O serie de lucrări publicate în engleză, franceză şi rusă, întâlnesc conturarea activităţii acestui mare istoric de aşa accentuată modestie. Ultima lui lucrare, publicată în „Balkan-Studies” 1908 – Thessaloniki – Grecia, dă solide puncte de reazem tezei caracterului trac al populaţiei dintre Nistru şi Siret în vechime.

Adevărul în istorie – complexul mişcării omeneşti

Noua lui lucrare, consacrată marelui Voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare, ne redă fără nimburi romantice, figura lui reală; de aceea prezentarea cu o severă grijă pentru adevărul istoric, eliberat de legende, ne prezintă în toată majestatea lui pe conducătorul destinelor Moldovei. Al. Boldur este pătruns de complexitatea faptelor istorice, de aici și tenacitatea cu care confruntă un document dintr-un izvor de informaţie, cu altele din izvoare diferite, relative la acelaşi eveniment, evitând construcţiile prea strânse şi închise într-un „parti pris”. Istoria este, înainte de toate, priceperea jocului de cauze şi efecte precum şi a continuităţii aşa cum pune în evidenţă în fiecare pagină Al. Boldur, în istoria marelui Voievod. Adevărul în istorie nu este numai stricta exactitate a faptelor şi justiţia ideilor care domină aceste fapte, este şi complexul mişcării omeneşti care le-a însuflețit şi le-a dat intensitate, condiţiile social-economice, cadrul geografic în care s-a desfăşurat viaţa istorică a unei comunităţi naţionale.

Imponderabilele fac parte din realitatea istorică şi sunt mult mai active în regiunile bântuite de toate uraganele istoriei, de aceea Al. Boldur nu separă istoria epocii lui Ştefan cel Mare de ceea ce s-a numit „Geografia umană”. De aici realismul expresiei, fereala de a se lăsa prins de avântul liric, grija de a reda cu toată precizia situaţia permanent dramatică a Moldovei, încadrată între pornirile vrăşmaşe ale Poloniei, Ungariei şi Turciei, spre a da măsură geniului politic şi militar al Voievodului.

Lectura acestei cărţi mi-a amintit de ceea ce condamna Fustel de Coulanges, în prefaţa la „Monarchie franque”: „Ideile preconcepute, iată răul cel mai frecvent al epocii noastre. Se aduc în studiul faptelor, ideile pe care le avem. Între text şi spiritul prevenit care îi citeşte, se produce un fel de conflict nemărturisit; spiritul refuză să primească ceea ce este contrar ideii pe care o are… Textul cedează, se mlădiază, se acomodează opiniei preconcepute a spiritului. Poate ar fi foarte uşor să fii un erudit, dacă erudiţia n-ar prezenta această supremă dificultate de a cere imperios un spirit absolut independent şi liber, mai ales faţă de el însuşi”. Remarcabil cum şi-a însușit Al. Boldur această disciplină recomandată de Fustel, nu s-a apropiat de texte cu idei preconcepute, nu a căutat în texte argumente în favoarea ideilor sale şi s-a ferit să se lase prins de pasiune până ajusta adevărul, dând paginilor de istorie un caracter de polemică. Această reţinere, dintr-o grijă permanentă de obiectivitate, impresionează în chip deosebit, ca un caracter de nobleţe, textul istoricului Al. Boldur. Capitolul – „Atitudinea aliaţilor lui Ştefan”, ilustrează metoda folosită de altfel în toate lucrările istoricului Al. Boldur.

Spiritul critic al lui Al. Boldur

„Deseori s-a afirmat, mai ales în timpul din urmă, că Ivan al III-lea l-a ajutat pe Ştefan Voievod, împiedicând pe Alexandru (al Lituaniei) să meargă împotriva lui Ştefan cu ajutorul fratelui său (regele Poloniei). În realitate, ajutorul lui Ivan al III-lea s-a limitat la intervenţia diplomatică pe lângă Alexandru în folosul lui Ştefan. Ca regulă, intervențiile diplomatice nu reuşesc atunci când e nevoie de întrebuinţarea forţei. Ivan al III-lea nu socotea momentul prielnic pentru o ieşire împotriva lui Alexandru, iar Rada lituaniană nu vroia să se amestece în conflictul polono-moldovenesc, cunoscând că socotelile cu Moscova nu sunt încă terminate definitiv și că este nevoie de păstrarea forţelor militare ale ţării intacte. Nimeni nu și-a dat osteneala să cerceteze documentele vremii mai amănunţit. Ele arată că nu intervenţia moscovită l-a împiedicat pe Alexandru să meargă în Moldova, ci Rada lituaniană care nu voia să se amestece în conflictul polono-moldovenesc, iar marele principe Alexandru, în urma actului din 6 august 1492, nu putea să facă niciun pas fără aprobarea Radei.” Al. Boldur foloseşte cartea istoricului rus A. E. Presmakov, privitoare la statul lituanian rus, apărută la Moscova în 1939. Conform actului constituţional din 1492, politica externă a Lituaniei era în mâna Radei, de aceea Alexandru nu putea dispune de forţa militară a ţării, fără consimţământul expres al Radei. Istoricul P. P. Panaitescu, într-o recenzie făcută lucrării lui K. V. Psazilievici, dădea intervenţiei diplomatice a lui Ivan al III-lea o importanţă decisivă. Al. Boldur scrie: „Spre regret. P. P. Panaitescu apreciază foarte mult intervenţia diplomatică a Rusiei (recte Moscova) în favoarea lui Ştefan, pe care o consideră un fapt real al alianţei acestei ţări cu Rusia (adică recte Moscova), afirmând că Alexandru dacă ar fi intrat cu oștile sale în Moldova, situaţia lui Ştefan ar fi fost cât se poate de critică. Această idee, dar exprimată mai ascuţit, o găsim și la I. Ionașcu, „Ştefan cel Mare”, pagina 41: „Alexandru n-a pătruns în Moldova cu oștile și astfel Ştefan a putut înfrânge pe poloni”. Al. Boldur face această justă și mustrătoare observaţie: „Deci victoria lui Ştefan cel Mare nu se datoreşte geniului lui militar, ci… moscoviţilor”. Recenzia lui P. P. Panaitescu ca și cartea lui I. Ionașcu au apărut în 1955, cei doi istorici se ajustau situaţiei, coborând istoria la plecăciuni slugarnice. La 1492, Rusia nu exista, iar Ivan al III-lea era doar prinţul Moscovei, atât P. P. Panaitescu cât și I. Ionașcu o ştiau, dar alterarea adevărului istoric era impusă de necesitatea unui trecut apropiat, dureros.

Am făcut acest citat pentru a sublinia severitatea spiritului critic al lui Al. Boldur, care respectă adevărul istoric neacceptând alterări oportuniste. De aceea, pe bună dreptate socotim istoria lui Ştefan cel Mare ca un model de erudiţie și spirit critic în folosirea documentelor. Când termini lectura acestei cărţi, ai sentimentul tragic al eroicei permanenţe, străbătând dramaticele momente ale unei istorii chinuite, al aceluiași spirit pe același pământ. Şi cu atât mai cuceritoare este lectura, cu cât Al. Boldur nu folosește stilul patetic, lăsând documentelor elocvenţa. Desprind din Camille Jullian acest sfat pe care îl dă diplomaţilor: „Voi sunteţi diplomaţii unei conjuncturi, istoricul este analistul a douăzeci de secole… În interesul vostru, ascultaţi-le legile. Să construieşti fără istorie, înseamnă să construieşti pe nisip. Ea vă vorbeşte în numele adevărului, ea vă propune legile vremurilor dispărute, care va fi legea vremurilor ce vor veni. La 1970, ca şi în vremea lui Ştefan sau Mihai, situaţia noastră este aceeaşi, datorită viabilităţii factorului geografic.

În opinia mea, istoria ştiinţifică a poporului român începe cu Hasdeu, continuând cu A. D. Xenopol care, în 1893, când a publicat „Istoria Românilor”, din Dacia Traiană, a fixat definitiv cadrul istoriei naţionale. Ion Bogdan, marele iniţiator în studiul documentelor slave şi N. Iorga, îi putem socoti ca marii ctitori ai istoriei noastre. Pe urma lor au păşit istoricii I. Ursu, C. C. Giurescu. În această constelaţie, Alexandru Boldur are o necontestată dimensiune de primă mărime.

Încerc o aleasă satisfacţie să urmăresc lucrările tinerei generaţii de istorici care păstrează cu atâta rigoare disciplina spiritului critic, în căutarea adevărului istoric. Peste vitregiile unei epoci, respectul adevărului recapătă autoritatea.

După 43 de ani de la publicarea articolului asupra volumului consacrat Basarabiei, încerc o mare satisfacţie să scriu aceste rânduri, prezentând cartea unui mare istoric care, în pofida anilor, păstrează tinereţea cercetătorului trecutului românesc.

Pamfil Șeicaru, cel mai cunoscut jurnalist român din perioada interbelică (1970)

Ștefan cel Mare, Voievod al Moldovei – Alexandru V. Boldur (PDF)

Ștefan cel Mare, Voievod al Moldovei – Alexandru V. Boldur (TIPARITĂ)

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *