De unde și până unde, aseară, târziu, în fapt de noapte, mă apucă un cumplit dor de Patrie. Afară ploua mărunt, vecinii dormeau și uite-așa, din senin, m-a apucat acel dor de nelămurit de Patrie. Zic, ia să-mi pun eu Patria în ramă (mare nebunie – să pui Patria în ramă!), să mi-o bat pe perete și când mi se va face dor de ea – s-o am la îndemână. Mă duc la raftul cu cărți, iau Patria dintr-o enciclopedie veche (că acolo o păstram), o scutur de praf (altă nebunie – să scuturi Patria de colb!), o pun într-o ramă și o bat de perete. Cum am bătut-o, Patria a și început a vui: vu-u-u-u-u-u-u! Vuia ca o sirenă de alarmă, de se cutremurau pereții! S-au trezit vecinii, bat cu pumnii în pereți și răcnesc ca la un miting al persoanelor de vârsta a treia:
– Ce-ai pus, bă, în priză, scoate dracului, că urlă și nu ne putem hodini! Oprește urletul, bă, că chemăm securitatea!
La această înțelepciune, Patria din ramă începe a vui și mai diavolește: vu-u-u-u-u-u-u-u-u!!!! Peste un sfert de oră, bate la ușă un omulean somnoros, cu ochii roșii, intră, trece calm prin toate camerele, controlează prizele și dă cu ochii de Patria din ramă:
– Sunt căpitanul Tudor Românașu de la Comisia Etnopsihologică.
Ce-i asta? Și-mi arată la ramă. Patria mea, zic. Da’ de ce urlă, mă întreabă. Nu urlă, ci vuieşte, îi răspund. Cum am pus-o în ramă şi am bătut-o în cuie pe perete, a și început să vuiască. Da’ de ce ai pus-o în ramă și ai bătut-o în perete? mă întreabă căpitanul. Pentru că, zic eu, mi se făcuse dor de ea. Bun, zice el, ne clarificăm, dar acum, ca să calmăm locatarii și să poată dormi, închide-i gura patriei tale. Cum? întreb eu. Scoate-o afară, îmi sugerează Românașu. Nu pot, îi explic, că-i în ramă. Și n-am s-o arunc afară, că-i unica amintire rămasă de la părinți.
Da’ Patria continuă să vuiască: vu-u-u-u! căpitanul se apropie de perete, ia rama cu Patria și o pune pe masă, lângă telefon (aiureală – să pui Patria lângă telefon!). Atunci Patria intensifică vuietul: vu-u-u-u-u-u-u-u-u-u-u-!
Dom’ le, mă roagă Românașu, fă ceva și închide-i gura să fac proces-verbal. Cui, mă interesez eu, mie? Și ție, trece el la tu, și patriei tale. Și ce-o să scrii acolo? Îl tutuiesc și eu. Adevărul, răspunde căpitanul, – azi, data, luna, anul, oră târzie, cer noros, ploaie ca la Bucovina etc. …, la sesizarea cetățenilor m-am deplasat constituțional în apartamentul cutare și am identificat o patrie în ramă care urlă și deranjează populația (care vuiește, precizez eu)… care urlă, insistă căpitanul, și, fiind somat să-i închidă gura, cetățeanul X a declarat că-i unica mângâiere rămasă de la părinți și refuză s-o arunce afară…
Iar Patria continuă să vuiască – vu-u-u-u-! -, vecinii au umplut apartamentul și se uită, tăcuți, la noi și la Patria de lângă telefon. Unul, cu fața buhăită, se apropie de telefon, pipăie rama, apoi Patria (mare nebuneală – să pipăi Patria) și-i zice căpitanului: Da’ asta nu-i patria lui, îi furată, că eu îs dintr-un raion cu dânsul și știu că avea altă patrie.
Românașu trece mărturia buhăitului în procesul-verbal și mă întreabă: E adevărat? Zic, e o chestie de re-interpretare, dar Patria din ramă e a mea. Bine, face căpitanul, dar de ce să re-interpretăm lucrurile, când afară e întuneric? Patria e o chestie concretă, de ce s-o re-interpretăm? Dacă mergem pe re-interpretări, ajungem la misticism, metafizică și transcendentism… sau invers – la schimbarea frontierelor. Patria e un caz specific și re-interpretările sunt periculoase. Îți imaginezi ce s-ar întâmpla dacă fiecare individ și-ar pune patria lui în ramă și și-ar bate-o în perete, iar ele ar prinde să urle (să vuiască, insist eu)… SĂ URLE! apasă căpitanul. Bine să ur-le, dar să UR-LE ISTORIC, nu mă las eu. Românașu nu e de acord: trece precizarea mea în procesul-verbal și ridică ochii la mine: dom’le, Patria e o noțiune concretă – ea există aici și acum; întreabă poporul și arată cu mâna la cei adunați. O doamnă în cămașă de noapte face un pas înainte și confirmă: evident, așa e – uite, de exemplu, patria mea. Eu n-o pun în ramă, o țin în șkatulkă, împreună cu inelele și cerceii. Mă uit la ea în fiecare seară, înainte de culcare – e o chestie absolut concretă, nici nu miroase a misticism sau metafizică…
Patria mea continuă să vuiască: vu-u-u-u-! Căpitanul trece în procesul-verbal și mărturia doamnei, titulară a unei patrii concrete, scoate telefonul mobil: Alo, sunt căpitanul Tudor Românașu de la Comisia Etnopsihologică. Chestia s-a confirmat. Trimiteți-mi doi istorici.
Peste un sfert de oră vin doi istorici bătrâni, cercetează atent Patria mea din ramă, răsfoiesc niște enciclopedii, ceva confruntă, măsoară, se șoșotesc între ei. Poporul tace, tace și Românașu, numai Patria mea vuiește: vu-u-u-u-u-! după vreo oră de lucru, cel mai bătrân își ridică fruntea scăldată în sudori și declară: da, e furată, poporul are dreptate. E un caz tipic de patologie naționalistă, provocată de învingerea vechiului sindrom românesc – deficitul de agresivitate. Vă amintiți, dle căpitan, de ipoteza adversarilor noștri ideologici privind etnopatiile, adică sistematizarea unor constelații simptomatologice de psihologie colectivă, tipice pentru o colectivitate etnică, care pot conduce la sistematizarea sindromului specific, a traumatismelor de natură etnopsihologică pe care ei l-au denumit DEFICITUL DE AGRESIVITATE AL ROMÂNILOR…
Trebuie s-o confiscăm, îl întrerupe căpitanul. Cercetăm cazul și vedem ce facem cu ea. Pentru că noi pornim de la premisa că patria e o chestiune concretă. Nu ne putem permite luxul abstracțiilor. Când e vorba de pace interetnică și ordinea publică în stat, metafizica este periculoasă. Și apoi și situația internațională contează mult. Consiliul Europei n-ar fi încântat dacă ar afla că în Republica Moldova mai există cetățeni care-și pun în rame patriile istorice urlânde (vuinde, precizez eu…). UR-LÂN-DE, rostește pe silabe căpitanul. Poftim, semnați procesul-verbal.
Citesc procesul-verbal și refuz să-l semnez. De ce? mă întreabă căpitanul Românașu. Pentru că îi răspund, ai scris „patrie” cu literă mică. E o atitudine. Nu dom’ le, îmi răspunde el, e o chestie de ortografie: atâta timp cât paria e concretă, se scrie cu literă mică. Nu ambiguiza și nu politiza chestiunea. Aici dă glas buhăitul: sigur că politizează – e miezul nopții, iar el politizează și noi nu ne putem hodini. Și doamna în cămașă de noapte vine cu o remarcă: Haideți să terminăm cu circul – ia patria deșteptului ista, predă-o organelor competente și mergem la culcare că-i târziu, e un timp metafizic, nu vedeți că afară plouă ca la Bacovia? Vreme de beție, completează buhăitul. Doamna cască și se întinde bătrân molipsitor. Afară plouă mărunt. Patria vuiește: vu-u-u-u-! Istoricul bătrân se apropie de căpitan: Da’ vă amintiți de ipoteza adversarilor noștri ideologici despre „complexul aurelian”? Îmi amintesc, zice căpitanul, pot cita din memorie: „complexul aurelian” este un complex sistematizat la nivelul structurii mentale a elitelor locale în conjunctura repetatelor retrageri ale unor metropole cuceritoare, de care aceste elite își leagă speranțele mereu în istorie, cum a fost, bunăoară, retragerea aureliană, ori, mai încoace, retragerea occidentului în fața înaintării procesului-verbal au ba?
„Au ba!”, îi răspund. Buhăitul strigă: Da’ iscălește, bre, odată, și haideți la culcare. Iese și pleacă. Ia circ, constată femeia în cămașă de noapte și pleacă și ea. Dispar și ceilalți. Căpitanul își pune procesul-verbal în geantă și iese tăcut. După el pleacă și istoricii. Am rămas singur. Patria din ramă vuiește: vu-u-u-u-u! O pun la loc, pe perete. Afară plouă ca la Bacovia. Noaptea e pe sfârșite. Sau nu e pe sfârșite?…
O fi și aceasta o chestie de re-interpretare, cum zice căpitanul.
12 septembrie 2000
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
