Democraţia creştină în lume
Deşi ascensiunea fulminantă a creştin-democraţiei s-a produs după al Doilea Război Mondial, rădăcinile democraţiei creştine merg departe în mişcările catolice din secolul al XIX-lea, atunci când industrializarea şi guvernarea constituţională au devenit trăsăturile esenţiale ale Europei moderne. Apariţia sa a fost un răspuns faţă de ascensiunea unor noi forţe: pe de o parte ale naturii „anticreştine” şi „anticulturale” a Revoluţiei Franceze şi marxismului, iar pe de alta ale naturii „antimuncitoreşti” şi „antisociale” a darwinismului social şi capitalismului „laissez-faire”, fapt ce a determinat creştinătatea să se adapteze la noua situaţie socială şi politică creată.
Mişcarea politică s-a născut la sf. sec. XIX – înc. sec. XX ca rezultat al enciclicei papale Rerum Novarum a Papei Leon XIII (15 mai 1891), prin care Vaticanul recunoştea mizeria muncitorilor şi admitea că ceva trebuia de făcut în acest sens pentru a contracara ascensiunea mişcării socialiste şi sindicaliste. La 18 ianuarie 1901 enciclica papală Graves de Communi a Papei Leon XIII definea creştin democraţia drept „… acţiune populară catolică pentru protecţia maselor împotriva opresiunii şi exploatării”.
După al Doilea Război Mondial creştin-democraţia s-a distanţat de extrema dreaptă şi la fel ca multe alte partide democratice a adoptat ideea statului bunăstării, planificarea economiei şi un anumit grad de proprietate al statului. Deosebit de populare în Germania, Italia sau Franţa, partidele creştin-democrate au inclus în rândurile lor oameni de diferite simpatii politice şi diferite grupuri de presiune, ceea ce iniţial a asigurat un înalt grad de coeziune a creştin-democraţiei în aceste state. Partidele creştin-democrate au fost artizanele procesului de unitate europeană, iar trei dintre principalii arhitecţi ai uniunii europene – Robert Schuman, Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer – fiind creştini-democraţi.
Creştin-democraţia: aspect ideologic şi doctrinar
Elaborată sub influenţa doctrinei sociale a bisericii, aceasta se caracterizează prin ataşamentul faţă de structurile şi valorile tradiţionale îmbinate cu idei religioase şi este folosită de partidele democrat-creștine, de nuanţă catolică, protestantă sau ortodoxă, pentru abordarea şi soluţionarea problemelor proprii societăţilor în care ele acţionează şi a celor generale, specifice epocii contemporane. În cadrul doctrinei democrat-creştine, se conturează două orientări: democraţia creștină în sens social (catolicismul social), care a devenit parte integrantă a învăţăturii oficiale a bisericii şi care conferă democraţiei o semnificaţie exclusiv morală, şi participării, un caracter social; democraţia creştină, în sens politic, care consideră democrația politică drept condiție esențială a democrației sociale şi care se va îndepărta treptat de orientarea oficială a bisericii.
Democraţia creştină este ceea ce actualmente se consideră a fi comunitarismul, adică promovarea bunăstării comunităţii în toate domeniile de existenţă. Această orientare comunitară este deseori considerată conservatoare (de dreapta) faţă de morală şi problemele culturale; şi progresivă (de stânga) referitor la justiţia socială, muncă şi problemele socio-economice. Creştin-democraţia pretinde o conştiinţă socială puternică, respect pentru demnitatea persoanei umane pornind de la concepere şi terminând cu moartea.
Partidele creştin-democrate accentuează eradicarea sărăciei şi menţinerea la nivel de bază a protecţiei societale, susţine drepturile omului şi iniţiativa individuală (şi în sensul responsabilităţii personale). Ele sunt tradiţionale prin menţinerea distinctivităţii culturale locale şi regionale, cât şi a tradiţiilor universale (cum ar fi mariajul tradiţional).
Sintetizând am putea spune că în termeni de ideologie, creştin-democraţia încorporează puncte de vedere împărtăşite de liberali, conservatori şi socialişti într-un cadru extins al moralei şi principiilor creştine.
Creştin-democraţia în R. Moldova
Creştin-democraţia în R. Moldova a fost apanajul ideologic al unui singur partid – Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), care a avut o cale îndelungată şi sinuoasă până a se defini ca atare în viaţa politică moldovenească. Istoria creştin-democrată a PPCD începe la 15-16 februarie 1992, atunci când cel de-al III-lea Congres al Frontului Popular din Moldova (FPM) definește caracterul doctrinar al partidului, optând pentru principiile fundamentale ale democrației creștine. Ca urmare a acestor precizări, FPM îşi modifică titulatura, devenind din acest moment Frontul Popular Creștin Democrat (FPCD). Adoptarea creştin-democraţiei ca suport ideologic nu a însemnat în vreun fel la acel moment devierea de la principiile fundamentale pentru care luptase până la acel moment Frontul şi anume ideea unionistă, idee expusă în Raportul de bază prezentat de Iurie Roşca, preşedinte executiv al FPM şi concepută ca un proces de integrare culturală, spirituală, economică, politică şi socială cu România.
Aceste modificări trebuie interpretate în contextul schimbărilor care aveau loc atunci în Moldova şi a reflectat în primul rând o necesitate de adaptare la noile realităţi politice. Odată cu obţinerea independenţei statale Frontul Popular ca formaţiune politică îşi epuizase raţiunea de a fi şi apărea necesitatea unei reformulări existenţiale, care urma să impulsioneze şi să redinamizeze capacitatea sa politică. Prin creştin-democraţie, partidul dorea să adopte un ton de neutralitate şi să atragă electoratul într-un cadru mai extins al moralei creştine, care oferea posibilitatea atragerii diferitelor segmente sociale sub apanajul mesajului integrator al acesteia. Tonuri democrat-creştine pot fi depistate curând şi în acţiunile FPCD. La 9 iunie 1996, Congresul V al Frontului a fost binecuvântat de preotul Vlad Mihăilă de la Mitropolia Basarabiei, iar printre rezoluţiile congresului se desprind cele de admitere în legalitate a Mitropoliei Basarabiei şi introducerea religiei în şcoală.
La 11 decembrie 1999 are loc Congresul VI al FPCD, unde ca urmare a aderării formaţiunii la Internaţionala Democrat Creștină, delegaţii Congresului adoptă un şir de rezoluţii, precum şi hotărârea congresului privind modificarea şi completarea statutului partidului. Prin urmare este adoptată noua denumire a partidului – PPCD, iar acesta se declara o formaţiune politică de esenţă democrat-creştină, la baza politicilor căreia se afla „… viziunea creştină asupra omului şi responsabilitatea acestuia în faţa lui Dumnezeu”.
La o primă vedere, PPCD părea un partid cu profil ideologic bine definit, în care denumirea partidului coincidea cu poziţia doctrinară, iar multe din acţiunile sale, în special consecvenţa de a apăra principiile creştin-democrate (cazul Mitropoliei Basarabiei sau problema religiei în şcoală) reprezentau o anumită conformare a comportamentului politic cu profilul identitar ales. Dar în esență sondajele arătau că în ochii alegătorilor acesta se identifica cu integrarea în UE și unirea cu România, absenţa unei percepţii de identificare cu valorile creştine fiind determinată de monopolizarea mesajului naţional, integraţionist românesc. Aceasta a oferit electorat stabil, chiar şi în cazul schimbului de elite, lucru demonstrat şi de faptul că PPCD a fost unica formaţiune politică care a avut reprezentanţi în toate parlamentele R. Moldova până în 2009, dar asumarea reală a valorilor creștine în jocul democratic așa și n-a fost realizată, acest fapt determinând îngustarea potențialului politic și electoral.
Dincolo de aceasta, un rol aparte în subminarea credibilității PPCD a avut-o personalitatea duplicitară a liderului său, Iurie Roșca, care prin atitudinea sa autoritară în partid a determinat o colaborare politică cu PCRM: în anul 1999 PPCD acordă, împreună cu aceștia, vot de neîncredere guvernului reformator Sturza şi votează pentru instalarea guvernului Braghiş, iar la 4 aprilie 2005 a contribuit prin voturile fracţiunii sale parlamentare la alegerea liderului comunist Vladimir Voronin la preşedinţia R. Moldova. Ulterior I. Roșca s-a regăsit și în guvernul comunist a lui V. Greceanâi, acțiuni atipice mai ales din perspectiva fundamentelor iniţiale ale formaţiunii, de sorginte naţionaliste, care prevedeau demolarea comunismului, independenţa statală, renaşterea naţională, ideea de limbă şi popor român, principii care sunt antipodul celor promovate de PCRM. În colaborare cu acuzațiile privind colaborarea sa cu serviciile ruse, acest fapt a compromis definitiv formațiunea și drept rezultat PPCD a dispărut de pe scena politicii moldovenești. Compromiterea lui I. Roșca a dus nu numai la discreditarea partidului și la îndepărtarea electoratului, care ulterior s-a reorientat spre PL, dar și a anihilat pentru o perioadă îndelungată șansele și potențialul politic al creștin-democrației ca opțiune de viitor.
Chiar dacă religia ocupă un loc important în structurarea percepțiilor despre lume la moldoveni, iar biserica este instituția cu un grad înalt de credibilitate printre cetățeni, acest fapt, paradoxal, nu determină un angajament politic masiv față de partidele politice care s-au identificat sau au dorit să se identifice cu valorile creștine. Dincolo de istoria cu PPCD, reprezentativ este și cazul lui Valeriu Pasat, fostul director al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS), ales preşedinte al Partidului Umanist din Moldova (PUM), care a susţinut iniţiativa de organizare a unui referendum, privind introducerea obligatorie a religiei în şcoli. La acel moment Pasat era convins că la procesul de consolidare a forţelor politice, care împărtăşesc valorile creştine, vor adera diferite grupuri şi personalităţi, însă în cadrul alegerilor din 2010 partidul a obținut doar 15 494 voturi (0,9%). Atât personalitatea contradictorie a liderului, cât și conexiunile sale cu Moscova au determinat această lipsă de credibilitate a mesajului creștin, în ciuda susținerii din partea instanțelor bisericești din R. Moldova.
Deşi de origine romano-catolică, creştin-democraţia a fost de asemenea adoptată de creştinii protestanţi şi ortodocşi, iar rolul de voce neutră şi unificatoare păstrează în continuare o mare resursă de transformare socială și politică, de luat în considerare pentru cei care în viitor vor dori resuscitarea acestei doctrine în R. Moldova. Mai ales că, propunându-şi să devină principalii constructori ai Europei la începutul secolului XXI, partidele europene creștin-ortodoxe recomandă ca viitor dezirabil o societate liberală şi dreaptă, bazată pe primatul persoanei, fondată pe principii etico-umaniste şi democratice, care să reprezinte o alternativă credibilă de organizare şi conducere democratică a societăţii.
