Partidele socialiste, care au continuat în multe privinţe să insiste asupra ideii că socialismul urmează încă a fi construit, iar modelele est-europene şi sovietice de socialism au fost falimentare şi nu au reprezentat esenţa socialismului; partidele social-democrate reformatoare, care şi-au atras popularitatea din cauza identificării cu problemele sociale, legate de sărăcie şi şomaj, dar de asemenea datorită dezamagirilor faţă de politicile capitaliste, neoliberale; noile partide comuniste, care au obţinut avantaje datorită decepţiilor faţă de implementarea reformelor democratice. De multe ori liniile ideologice între aceste grupuri de partide erau atât de şterse, iar componenţa acestora atât de nomenclaturistă, încât invariabil prezenţa lor în spectrul politic genera o asociere involuntară cu fostele partide comuniste. Nu putea fi altfel, deoarece rolul conducător al partidelor comuniste în societățile est-europene după al Doilea Război Mondial a făcut ca în contextul postcomunist percepția asupra partidelor comuniste, socialiste și social-democrate să fie extrem de greu de fragmentat. Văzute ca emanații a partidului unic de altădată, variațiunile politice comuniste, socialiste sau social-democrate o perioadă îndelungată n-au putut scăpa de acuzațiile de a fi niște adaptări ale fostei nomenclaturi comuniste la noile realități democratice.
Cu toate acestea, odată cu intrarea în procesul de integrare europeană, iar ulterior cu integrarea propriu-zisă, majoritatea partidelor de stânga est-europene au adoptat un limbaj european și mod de acțiune conform principiilor ideologice și doctrinare tipice partidelor de stânga europene. Deosebit de semnificantă a fost din acest punct de vedere transformarea social-democrației, care în condițiile noilor realități determinate de efectele crizei mondiale, dar și a dificultăților întâlnite în funcționarea constructului european, a devenit în multe state europene o alternativă credibilă de guvernare, lucru de luat în considerare atunci când avem în vedere realitățile moldovenești.
Social-democrația europeană: geneză și evoluție
Originile modelului social-democrat sunt de obicei atribuite lui Eduard Bernstein, dar formularea sa modernă a rezultat din marea dezbatere interbelică legată de limitele şi posibilităţile reformismului, o dezbatere dominată de social-democraţii din Austria, Germania şi Suedia. Modelarea social-democraţiei a continuat şi după al Doilea Război Mondial, dezbaterile fiind dominate de această dată de gânditorii britanici şi suedezi. În spiritul lui Eduard Bernstein teoria social-democrată viza mai mult strategia decât finalitatea ca atare. Statul bunăstării şi politicile de integrare/angajare totală (cetăţenia socială şi economică) erau amblele necesare, ele fiind precondiţiile pentru forţa mişcării muncitoreşti şi erau concomitent fundamentele socialismului. După cum spunea E. Heiman în anul 1929 social- democraţia va determina capitalismul să se retragă, deoarece a mişcat înainte frontierele „ideii sociale”, iar reformele au ajutat la realizarea „imaginii social democratice a societăţii”. În contrast cu strategia apocaliptică a marxism-leninismului, teoria social-democrată crede că transformarea socialistă ar putea fi mai bine realizată prin întreţinerea (dar şi modificarea) unei economii capitaliste eficiente. În consecinţă, social-democraţii accentuează o strategie „productivistă”. În contrast cu ortodoxia liberală, ei pretind o sumă pozitivă a relaţiei dintre egalitate şi eficienţă, deoarece o eficienţă economică optimală trebuie să se bazeze pe drepturi sociale şi egalitate.
După al Doilea Război Mondial social-democrația a abandonat ideea de abolire a capitalismului, iar Partidul Social Democrat din Germania prin programul Godesberg adoptat în anul 1959 a respins lupta de clasă şi marxismul. Caracteristic pentru evoluţia social-democraţilor în perioada postbelică este aşa-numita a „treia cale”, care spre sfârşitul anilor 1980 a fost adoptată de majoritatea partidelor social-democrate oficial sau în practică. „A treia cale” a reprezentat o adaptare necesară sau pragmatică a social-democraţiei la realităţile lumii moderne şi s-a tradus prin devierea de la unele elemente tradiţionale ale acesteia prin susţinerea privatizării unor industrii şi servicii controlate de stat, dar şi prin reducerea unor forme de reglare a pieţei.
Aceste schimbări pot fi sesizate în politicile social-democraţilor Bob Hawke, Paul Keating şi Kevin Rudd în Australia, Tony Blair şi Gordon Brown în Marea Britanie, Gerhard Schröder în Germania, Jens Stoltenberg în Norvegia, Göran Persson în Suedia, David Lange, Roge Douglas în Noua Zeelandă, Wim Kok în Ţările de Jos sau Ricardo Lagos în Chile. Aceste politici aparent reversate au întâlnit opoziţii semnificative printre membrii de partide şi electoratul-cheie, iar mulți dintre social-democraţi au considerat că liderii au trădat principiile lor tradiţionale.
În general, este acceptat faptul că din punct de vedere ideologic şi doctrinar social-democraţia susţine economia mixtă alcătuită prioritar din întreprinderea privată, dar statul să fie proprietar sau subsidar al programelor de educaţie, sănătate şi grija copilului; statul reglează întreprinderea privată în folosul muncitorilor, consumatorilor şi competiţiei corecte; comerţul corect faţă de comerţul liber; sistemul extins de securitate socială; statul bunăstării bazat pe taxarea progresivă; legi ale protecţiei mediului; imigrarea şi multiculturalismul; politica seculară şi progresiv socială (inclusiv căsătorii homosexuale şi dreptul la avort); în politica externă promovarea democraţiei şi respectarea drepturilor omului.
Criticile aduse social-democraţiei vin atât din dreapta, în special liberalii şi conservatorii, cât şi din stânga, din partea socialiştilor şi comuniştilor. Cele mai multe critici faţă de social- democraţie vin din partea liberalilor economici care printre altele îi critică pentru faptul că limitează drepturile individuale, în special libertăţile economice, limitează eficienţa şi creşterea economică, prin programele sociale provoacă dificite bugetare majore, limitează libertatea alegerii individuale în învăţământ, sănătate, servicii etc., care sunt controlate de stat.
De asemenea, există un criticism al social-democraţiei şi de la stânga politică. Mulţi social-democraţi resping calificativul „socialist” şi scopul de a realiza socialismul. La rândul lor, socialiştii privesc social-democraţia ca un obstacol în reformarea radicală a societăţii. Aceştia pretind că social-democraţii pot opera doar în cadrul restrâns al sistemului economic orientat capitalist, limitând multe reforme sociale şi devenind parte integrantă a acestuia într-o aşa măsură încât se confundă cu politicile economice clasice şi liberalismul economic.
Paradoxuri ale „social-democrației” moldovenești
Chiar dacă social-democraţia este reprezentată în R. Moldova încă de la începuturile independenţei statale, apariția și evoluția sa în spectrul politic moldovenesc este din toate punctele de vedere paradoxală și plină de contradicții. Ideea social-democrației a pornit de la Alexandru Coşelev și Oazu Nantoi, iar la 13 mai 1990 a avut loc conferinţa de constituire a Partidului Social Democrat din Moldova (PSDM), care s-a declarat ataşat valorilor social-democraţiei moderne. PSDM a fost unul din artizanii independenţei Republicii Moldova şi cât ar părea de paradoxal unul din iniţiatorii procesului de privatizare în contextul destrămării structurilor unionale, un deziderat prin excelență a partidelor liberale. Formaţiunea a devenit membru al Internaţionalei Socialiste, din noiembrie 1999 când a participat la Congresul XXI, iar la 7 iunie 2007 trei formaţiuni de orientare social-democrată – Partidul Social Democrat, Partidul Democraţiei Sociale şi Uniunea Centristă din Moldova – au semnat „Declaraţia Comună şi Acordul de Parteneriat şi Colaborare” prin care demarau procesul de fuzionare într-un singur partid social-democrat, realizată la 22 decembrie 2007, între Partidul Democraţiei Sociale (D. Braghiș) şi Partidul Social Democrat din Moldova (E. Mușuc). Deși făcută cu buna intenție de a oferi o perspectivă clară acestei orientări politice în R. Moldova, iar din punct de vedere ideologic şi doctrinar, PSDM s-a ataşat principiilor şi valorilor social-democraţiei europene, esenţa şi spiritul populaţiei R. Moldova era departe de valorile social-democraţiei. Rezultatele „Monitorului Oficial” IDIS Viitorul din 2004/2008 arătau că la întrebarea cu ce idei sau promisiuni se caracterizează în ochii publicului PSDM – 98,5% din respondenţi au răspuns că nu ştiu nicio idee de-a lor, în timp ce 0,2% au răspuns democraţie în toate domeniile, 0,1% – libertate, 0,1% – legalitate şi respectul legii, 0,1% lupta cu corupţia.
Demisia lui D. Braghiș din funcția de președinte al partidului în anul 2010 și preluarea acestuia de către omul de afaceri Victor Şelin, a condus la deturnarea totală a partidului, care până atunci își asumase un anumit atașament formal față de valorile social-democrației. Acțiunile liderului de partid au fost asociate cu „mâna” Moscovei, iar discursul partidului a fost unul axat asupra dezideratelor de orientare externă, partidul pledând pentru aderarea R. Moldova la uniunea vamală și orientare către Rusia. La fel ca și în cazul altor partide de stânga asociate cu Moscova și care „vânează” votul etnic, PSD are o acută tentă de acțiune antiromânânească, justificată de necesitatea apărării „statalității moldovenești”. În mai multe circumstanțe, liderul PSD, Victor Şelin, a spus că este gata să ia arma în mâini ,,pentru a-şi apăra ţara de forţele proromâne”.
Despre alte manifestări ale social-democrației moldovenești și concluziile generale asupra stângii vom vorbi în numărul următor.
