Adică ”dezbaterea” despre denumirea limbii vorbite de cele aproape trei milioane de latinofoni din actuala Republică Moldova. Eu nu am vrut să scriu acest articol. Sau poate am vrut să scriu alt articol. Pe altă temă. Una mai bună. Dar realitatea mă obligă.
În seara asta am dat de un articol, la prima vedere foarte original, pe blogul lui Ion Grosu. Articolul se intitulează cam pompos (zic eu) ”Adevărul istoric despre limba moldovenească”. Adevărul este prezentat cu ajutorul unei aplicații a google care, din cele 5,2 milioane de cărți scanate și digitalizate, oferă o statistică a frecvenței termenilor-cheie în istoria literaturii artistice. Când au fost testate în această aplicație sintagmele ”limbă moldovenească” și ”limbă română”, a rezultat, atât în cazul literaturii americane, cât și a celei britanice și franceze, cum că termenul ”limbă moldovenească” este prezent cu zeci de ani înaintea celui de ”limbă română”. Pe baza acestor fapte observate, autorul trage următoarea concluzie: ”O soluție elegantă ar fi ca în Constituția României limba oficială să fie declarată — româna (moldoveneasca), iar în Constituția Moldovei — moldoveneasca (româna).”.
E adevărat că respectiva aplicație google pentru literatura română încă nu există. Dar chiar și aici denumirea ”limba moldovenească” ar veni prima, în istorie. ”Acolo, probabil va fi 1642 pentru „limba moldovenească” (Letopisețul lui Ureche) și 1692 pentru „limba rumânească” (Letopisețul Cantacuzenesc)”, spune autorul într-un comentariu de după articol.
Întrucât primele menționări, în literatura britanică și cea franceză, a sintagmei ”limba moldovenească” sunt plasate la sfârșitul secolului XVIII (1790…), iar a sintagmei ”limba română”, după 1812, aș vrea să vin cu anumite precizări în sprijinul prevalenței termenului ”limba română” (românească, rumânească) în detrimentul celui de ”limba moldovenească” (deși și acesta din urmă s-a utilizat). Astfel, deși Grigore Ureche scrie în jurul anilor 1642-47 ”Letopisețul Țării Moldovei”, unde numește limba vorbită de moldoveni, ”moldovenească”, în exact aceeași perioadă, la 1643, apare la tipografia domnească din Iași, sub conducerea lui Vasile Lupu și a mitropolitului Varlaam, ”Cazania”, care are subtitlul ”Carte românească de învățătură”. Subtitlul complet al acesteia este: ”CARTE ROMÂNEASCĂ // DE ÎNVĂŢĂTURĂ // DUMENECELE // preste an şi la praznice împărăte- // şti şi la sfinţi Mari. // Cu zisa şi cu toată cheltuiala // LUI VASILIE VOIVODUL // şi domnul ţării Moldovei din multe // scripturi tălmăcită. din limba // slovenească pre limba Romeniască. // DE VARLAAM MITROPOLITUL // De Ţara Moldovei. // În Tipariul Domnesc. În Mănăstirea // a trei S(feti)teli în Iaşi de la Hs. 1643”.
În același timp, un alt literat moldovean din secolul XVII, Dosoftei, își începe ”Psaltirea în versuri” cu următoarea introducere: ”Psăltire a Sântului Proroc David pre limba rumânească cu zâsa și cu toatâ cheltuiala Prealuminatului întru Iisus Hristos Stefan Petră Voevoda Domnul Țărăi Moldovei. Din Sântele Scripturi a Sânților Părinți dascălilor Sântei Besiarici, cu lungâ ostenealâ în mulți ani socotitâ și cercatâ prin Sântele Cărți, și diacia pre verșuri tocmitâ în cinci ani foarte cu osărdie mare, de Smeritul Dosoftei Mitropolitul de Țara Moldovei.”. Anul apariției ”Psaltirii în versuri” este 1673.
Într-o altă scriere a sa în versuri, datând tot din a doua jumătate a secolului VXII, Dosoftei spune următoarele:
”Domnii Țărâi Moldovei pus-au nevoință
De-au învățatu-ș țara direaptă-n credință,
Pravoslavnica lege ferind necorcită,
Și-n ceri Hristos le cruță viață fericită.
Descălecat-au țara domnul Dragoș-vodă,
Fericită, buiacă, cu tot feli de rodă,
Când au adus într-însă româneasca limbă,
De bun neam și ferită de la calea strâmbă.
De menționat că toți acești cronicari și oameni de litere aparțineau de Țara Moldovei, erau, deci, moldoveni, dar își numeau limba nu altfel decât ”română”. Faptul că în surse britanice sau franceze, într-o perioadă în care interesul Occidentului pentru aceste teritorii era aproape inexistent, se găsește termenul ”limbă moldovenească” mai devreme decât ”limbă română” nu ar trebui să ne mire, deoarece în general exista tendința ca limbile popoarelor să fie numite, în spații îndepărtate, conform denumirilor țărilor. Este, de aceea, logic ca în surse britanice sau franceze din secolul XVIII, să găsim termenul ”limba moldovenească”, în conformitate cu denumirea țării, Moldova.
Avem însă dovada clară, documentară, aparținând de tradiția literară autohtonă, că termenul ”limba română” prevalează încă din secolul XVII, de când încep să apară în Țara Moldovei tipărituri în limba băștinașilor, asupra termenului ”limba moldovenească”. Acesta din urmă se utilizează și el, însă în afară de Grigore Ureche, care-l menționează la egalitate cu ”limba românească” (acest termen apare și el în ”Letopiseț…”, împreună cu o mulțime de relatări și afirmații care probează întâietatea sa: ”Rumânii, câți să află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc suntu cu moldovénii și toți de la Râm să trag.”)
Ulterior, în secolul XVIII, și Dimitrie Cantemir în a sa lucrare ”Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” dă preferință termenului ”limba rpmânească”, deși menționează și termenul ”limba moldovenească”.
Dacă adăugăm la aceste realități și faptul că pe tratatul moldo-polon din 1485, încheiat de Ștefan cel Mare, stă scris: ”Haec inscriptio ex Valachico in Latinam versa est”, cred că putem afirma că am probat primatul denumirii ”limba românească”, ”limba română”, asupra celui de ”limbă moldovenească” încă din Evul Mediu și perioada renașterii culturale din secolul XVII, pentru Țara Moldovei. De restul spațiului românesc putem spune că în Transilvania termenul ”limbă românească” e menționat încă din secolul XVI.
Iată, deci, că acum știm că moldovenii, deși au folosit și expresia ”limba moldovenească” pentru a-și numi limba, au dat cu toate acestea preferință termenului ”limba română”, utilizându-l mai des și în mai multe rânduri, după cum probează documentele noastre interne.
Cred că ar fi alogic să tragem concluzii despre natura culturii chineze din perioada epocii Ming (1368-1644), de exemplu, utilizând doar surse arabe. Sau doar surse indiene. Desigur, putem utiliza aceste surse în chip complementar, însă un cercetător al respectivului spațiu și respectivei perioade trebuie să se bazeze mai întâi pe sursele informative interne din China.
Or, Ion Grosu ne propune să luăm faptul că în anumite surse britanice și franțuzești din secolul XVIII ”limba moldovenească” apare înaintea ”limbii române” drept ”adevăr istoric despre limba moldovenească”. Să considerăm, așadar, că pe această bază, termenul ”limba moldovenească” este mai vechi decât ”limba română”. Deși Ion Grosu spune aproape peste tot în articolul său că nu dorește să contrapună cei doi termeni, că nu dorește să-i antagonizeze, că ambii desemnează aceeași limbă, un cititor neavizat ar trage concluzia că ”limba moldovenească” este termenul de preferat.
Și mai aberantă este concluzia-recomandare a autorului: pe baza faptului că ”ai descoperit” că ”limba moldovenească” e mai veche decât ”limba română”, să propui României să-și modifice constituția astfel încât limba ei oficială să fie ”limba română (moldovenească)”, iar Republica Moldova să facă la fel și să proclame ”limba moldovenească (română)”.
E o capcană aici, una în care cădem cu toții. Termenul ”limba moldovenească” folosit de cronicarii și literații noștri din secolele XVI-XVII nu este același cu termenul ”limba moldovenească” utilizat în RASSM, RSSM, și în Republica Moldova conform constituției din 1994, chiar dacă sună la fel. Sensurile sunt diferite. În primul caz, era vorba despre o denumire regională pentru aceeași limbă conștientizată ca atare de toți românii din spațiul etnic românesc, după cum atestă și Grigore Ureche în citatul inserat mai sus. În al doilea caz, era vorba despre eticheta dată unui construct lingvistic artificial, fabricat în cazanele nation-building-ului de tip sovietic. După ce a devenit clar că acest construct lingvistic artificial, această limbă fabricată pentru națiunea sovietică moldovenească, ce urma să servească legitimării ”teoriei cu privire la cele două popoare est-romanice”, nu poate funcționa ca limbă literară, nu-și poate satisface funcțiile de limbă oficială și de comunicare, s-a trecut la limba română literară scrisă cu grafie chirilică. Dar eticheta, denumirea artificială ”limba moldovenească” pentru limba română literară (ATENȚIE: Nu pentru limba română vorbită în Moldova în secolul XVII, ci pentru limba română literară evoluată pe întreg teritoriul românesc în secolele XVIII-XX), s-a păstrat. Această denumire artificială a ajuns și în constituția RM din 1994. Cum poate fi calificat faptul că varianta în grafie chirilică a unei limbi literare, a limbii literare române, proprii României, este pur și simplu preluată și i se dă alt nume, numele ”limba moldovenească”? Pentru că asta s-a întâmplat în anii 1950 în RSSM, după ce s-a conștientizat eșecul total al tentativei de construire a unei limbi diferite de cea română. Eu zic că acest fapt nu poate fi calificat altfel decât furt. Un elementar furt sovietic de identitate.
Nu termenul în sine, ”limbă moldovenească”, ne deranjează, ci contextul în care el e folosit: în constituția Republicii Moldova a ajuns în urma unui furt, pentru că nu desemnează altceva decât limba română literară. Nu ne deranjează prezența termenului ”limba moldovenească” în lucrările lui Grigore Ureche. Sau în baladele moldovenești, în cântecele populare vechi. Deși acolo se spune puțin altfel: ”grăiesc moldovenește”, nu ”vorbesc în limba moldovenească”, ceea ce e complet altceva.
Ne deranjează perpetuarea unui furt sovietic, și oamenii care astăzi propun referendumuri pentru a legitima acest furt datând din 1924.
Ne deranjează insistența de a ”împăca și capra și varza”, și de a introduce în paranteze numele drept, de moșie, de neam, al limbii vorbite pe aceste pământuri: limba română.
Nu pot exista compromisuri cu furturile sovietice.
Iar dacă Ion Grosu (căruia i-am citit și apreciat multe alte articole de pe blogul său, scrise foarte bine și foarte convingător) dorește să fie original, poate că ar fi bine să-și aleagă un alt subiect, un alt domeniu în care să-și canalizeze originalitatea.
Altfel, sunt sigur că Stepaniuc, Garbuz, Pascaru, Șelin, Tulbure… și alți ”apostoli” ai furtului sovietic (termenul ”limba moldovenească” a fost furat de către pseudolingviștii sovietici Serghievski și Marr de la cronicarul nostru Grigore Ureche, pentru a fi folosit în scopul de construire a ”poporului moldovenesc” – în mâinile pseudolingviștilor menționați, el a fost un simplu instrument) ar aplauda minute în șir după lecturarea articolului semnat de Ion Grosu. Poate că domnul Stepaniuc și-ar aminti apoi, cu zâmbetul pe buze, de un termen leninist, de la cursurile de comunism științific: idiot util.
Cu intenții bune, împăciuitoare, Ion Grosu încearcă să legitimeze, prin articolul său, un furt. Eu sunt convins că el, de fapt, nu înțelege ce face.
Nu avem nevoie de împăciuitorism și conciliatorism când suntem martorii unor furturi. Cu hoții (teroriștii, bandiții) nu se negociază. Cu ei nu se glumește. Cu ei nu se bate pe umăr, prietenește. Cu ei nu se iese la o bere (sau la mai multe).
Cu ei există doar o cale. Calea luptei.
Articolul poate fi consultat aici.
P.S. Dacă Ion Grosu sau altcineva dorește să-și aprofundeze cunoștințele legate de ruptura istorică, sciziunea, dintre primul sens al expresiei ”limba moldovenească” (Ureche) și cel de-al doilea sens al acestei expresii, cel sovietic, din care provine și actualul sens ”statalist” din R.M., îi (le) sugerez să consulte lucrarea pseudolingvistului marxist sovietic M.V. Serghievski ”Moldavskie etiudî”, apărută la scurt timp după proclamarea RASSM la 12 octombrie 1924. Da, știu, poate mi-ați spune să nu ”politizez” chestiunea, dar e imposibil să n-o politizezi: ei au politizat-o, nu noi. Ca să putem s-o înțelegem, trebuie să vedem de ce și cum a fost politizată. În beneficiul cui. De asemenea, dați un search pe google cu numele: ”Nikolai Marr”. Sper că multe lucruri vor deveni mai clare.
Dan Nicu
Vox.publika.md
