Când m-am așezat să scriu aceste rânduri, m-am întrebat ce scriu? O cronică teatrală? Nu, pentru că nu sunt teatrolog specializat. Critic de teatru e o meserie în care nu cunosc aproape nimic. Iată de ce, îl avertizez pe cititor că rândurile ce urmează sunt impresii, simple impresii, personale și subiective, de la un spectacol jucat la Teatrul Național „Mihai Eminescu” în ziua echinocțiului de toamnă, 22 septembrie.
Despre cele „Douăsprezece scaune”
Spectacolul e montat după celebrul roman al lui Ilia Ilf (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Feinzilberg) și Petrov (pseudonimul lui Evgheni Petrovici Kataev) „Douăsprezece scaune” și reflectă realitățile din URSS în epoca de început a stalinismului. Capodopera apare în 1928 și, deși au trecut 84 de ani de atunci, iar URSS a dispărut, nu și-a pierdut din actualitate. Personajele lui Ilf și Petrov sunt actuale prin ceea ce sunt actuale și cele din comediile lui Ion Luca Caragiale: suferă de vicii eterne și universale.
… Nici nu știu dacă mai face să reamintesc cuiva fabula romanului. Un fost nobil, Ippolit Matveevici Vorobianinov, pornește în căutarea celor 12 scaune, confiscate la revoluție, în unul din care mama-soacră ascunsese o comoară. În căutarea comorii mai pleacă un personaj simpatic, părintele Fiodor. În căutarea scaunelor, Ippolit Matveevici dă peste carismaticul escroc de înaltă clasă Ostap Bender. Călătoria lor prin URSS din anii `20 este descrisă cu un umor inegalabil. Satira e necruțătoare. Multe replici din roman au devenit folclor. Este de înțeles interesul regizorilor de film și de teatru față de acest roman, ecranizarea sau montarea lui în scenă fiind o probă de foc pentru regizori.
Petru Hadârcă a avut de învins mai mulți „inamici” de neînvins
În ex-URSS au existat mai multe ecranizări, devenite clasice. Amintesc acest fapt nu întâmplător. Regizorul și scenaristul spectacolului Petru Hadârcă a dat dovadă de mare curaj când s-a apucat de montarea piesei. El nu putea să nu ia în calcul faptul că se va confrunta cu niște „inamici” aproape de neînvins. Unii dintre aceștia sunt spectatorii care vin la teatru având deja o percepție proprie despre personaje, formată și clișeizată de decenii, în urma lecturii romanului, dar îndeosebi a vizionării filmelor. Noi mergem la spectacol având deja în mintea noastră niște Ostap Bender și Ippolit Matveevici proprii. Cine a mers la spectacol pentru a se reîntâlni cu eroii lui Ilf și Petrov, așa cum îi știe el, „s-a dezamăgit”. Petru Hadârcă vine cu o lectură nouă a celebrului roman, de aceea ne-a și prezentat altceva: un spectacol spumos de voie bună, un muzical savuros, eroii romanului fiind mai degrabă un pretext. Două capcane a reușit să evite Petru Hadârcă. Prima: nu a „actualizat” prea îndrăzneț romanul, cum se mai face uneori, punând spectacolul în „slujba prezentului”. Și a doua: a renunțat să „construiască” forțat scenele erotice, de care se face abuz uneori la noi când se montează clasicii genului. Petru Hadârcă a reușit că creeze o atmosferă… națională, eroii au fost românizați, împământeniți. Astfel, Ippolit Matveevici semăna mai mult cu un erou coborât din comediile lui Caragiale, madam Grițațueva e mai degrabă cucoana Chirița din vodevilurile lui Alecsandri. În general, atmosfera, dansatoarele, muzica – totul parcă îți amintește de Teatrul de revistă „Constantin Tănase”.
Nu doresc să remarc pe cineva aparte dintre actori, fiindcă toți au fost originali, „spărgând tiparele”: Anatol Durbală a creat un popă care se aseamănă mai puțin cu cel din roman, dar mai mult cu cei de azi, care merg în Jeepuri, Elena Stanislavovna din visele lui Kisa (Mihaela Strâmbeanu), cu trupul felin, are în ochi patimi dulci de luciri și mătase ca frumoasa Zarază interbelică, Alhen (Iurie Negoiță) nu e un produs al NEP-lui sovietic rusesc, ci al epocii noastre de tranziție, Ellocika (Snejana Puică) poate fi văzuta la TV, la emisiuni cu… vedete. Chiar și Ostap Bender (Leo Rudenco) ne e foarte cunoscut, el poate fi văzut pe coridoarele Guvernului și ale Parlamentului, în anticamere la bănci…
Bineînțeles, nu totul e OK. Există scene care mai trebuie „lucrate”. Dar astea-s deja detalii. Esențial e că Petru Hadârcă i-a învins pe „inamici”. A dat lovitura. Nu singur, ci împreună cu o echipă extraordinară de actori, la care adăugăm o scenografie „austeră”, o coreografie debordantă, dar rafinată, dar și costumația, muzica și versurile – toate foarte bune. E un succes al Teatrului „Mihai Eminescu”. Trebuie să vedeți acest spectacol, dragi cititori. Gheața a fost spartă la Național. Ședința continuă, domnilor!
