Atunci breasla scriitoricească s-a revoltat cumplit și a început să-l împroaște cu pietre. Recunosc, una din pietre și-a luat zborul chiar din mâna mea…
Pe urmă am vorbit cu Matcovschi de multe ori, fie la telefon, fie la Uniunea Scriitorilor. Era veșnic trist și nu îndrăzneam să-i cer socoteală de ce a colaborat cu o gazetă sau alta. Dar odată aflasem că el are niște documente pe care eu le căutam ca nebunul. L-am sunat imediat și m-a invitat la el acasă. Și atunci i-am pus întrebarea pe șleau: „Dle Matcovschi, v-au cumpărat comuniștii sau v-au promis ceva, de vă publicați în presa pro-Voronin?”.
I-au tremurat buzele și a surâs. Mi-a spus ceea ce astăzi cred că n-ar recunoaște nimeni, că alte ziare nu prea vor să-l publice, chiar dacă el, sărmanul, nu scria despre politică. În ultimii ani, Dumitru Matcovschi a scris și a vorbit numai despre durere. M-a asigurat că toți politicienii sunt niște mincinoși, iar scriitorii au devenit niște păpuși utile pentru aceștia doar în campaniile electorale. Mi-a mai spus că nimănui nu-i pasă de el, deoarece avea stringentă nevoie de un tratament, dar nu-i ajungeau bani. Fără alte explicații, am găsit răspunsul la întrebare – deznădăjduit, Matcovschi a bătut la poarta lui Voronin, sperând la vreun ajutor oricât de minuscul. Dar și Voronin, ca și mulți alți demnitari din RM, i-au arătat fundul.
Am descoperit atunci în Dumitru Matcovschi un simplu pensionar. În afară de niște formalități de rutină, statul nu a avut grijă de el. A fost părăsit, ignorat, uitat… Și dacă acum nu era mort, nimeni nu avea să-și amintească de el. Unii puteau să facă și bancuri pe seama lui. În secolul egoismului, dragostea față de morți a devenit o tradiție sacră. Pentru oamenii de astăzi, e mai convenabil să transforme morții în tablouri, pe care să le admire de ochii lumii, chiar dacă în realitate îi doare în cot de ele. Fiindcă morții nu vor mai crâcni și fiindcă ei nu necesită cheltuieli suplimentare, nu trezesc invidie și pentru ei nu trebuie să-ți ostenești nici un mușchi.
Odihnește-te în pace, dle Matcovschi, și uită liniștit de noi…
