Săptămâna trecută a fost la Chișinău artistul austriac Josef Trattner, care are un proiect, pe lângă multele proiecte personale, în care implică scriitori și muzicieni din lumea largă. Proiectul intitulat Canapeaua roșie se desfășoară în diferite țări, unde sunt vizitate mai multe orașe. În fiecare oraș canapeaua este expusă în locuri publice și au loc interviuri sau improvizații muzicale cu artiștii locali. Ideea de a exploata un spațiu public (orașul) printr-unul privat (canapeaua) stă la baza acestui proiect care își dorește să scoată arta din turnul de fildeș.
Bineînțeles că odată ajuns la Chișinău au apărut problemele: hotelul a refuzat să „găzduiască” divanul roșu, ușor de 5 kilograme. Iar ca să te lămurești cu hotelierii de la noi e imposibil, fiindcă nu cunosc nici o limbă de circulație. Mai trist a fost că prin oraș reacțiile la canapea au fost dintre cele mai rele. Cine a văzut albume de la vizita în alte țări, de exemplu România, a putut observa cât de mult interacționau trecătorii cu artiștii. Oameni veseli, curioși, dornici să afle ce fac doi artiști cu o canapea în spate.
La Chișinău am întâmpinat fețe încruntate, dezgust, nepăsare. Ceea ce nu e bine deloc, pentru că proiectul exact asta ar trebui să trezească în oameni: curiozitatea, interacțiunea. Dar la ce să ne așteptăm când, cu nici o lună în urmă, câțiva muzicieni au fost bătuți de protestatari. Noroc cu o bunicuță ce l-a recunoscut pe muzicianul Anatol Ștefăneț și care a venit să vorbească cu artiștii. Cel puțin putem spera că un copil și o bunicuță au salvat un proiect artistic. Până la urma s-a încheiat binișor, pentru că artiștii de la noi au fost dispuși să colaboreze cu Josef Trattner.
Pe de altă parte această răceală a trecătorilor m-a întristat fiindcă știu că e o consecință a traiului greu, a neîncrederii. Oamenii nu mai au încredere în nimeni, iar o educație a unui dialog constructiv lipsește.
Dar să las această poveste și să prezint a doua situație, fiindcă ne-am mai putea scuza că pur și simplu oamenii de la noi nu știu engleză, nu e o obligație, iar cei din generațiile vechi știu franceza, însă ce ne facem cu cei care nu știu limba română? Imediat după ce a plecat artistul austriac, la Chișinău au venit o poetă și o editoare din România. Pentru ele a fost mai dificil, fiindcă știau limba de stat, dar nu prea le-a folosit. Nu e ușor să convingi un moldovean că nu vorbești limba rusă.
Și tocmai când erau ele la noi a apărut și știrea halucinantă că Ambasadorul Japoniei a renovat o grădiniță din Bălți. Iar la inaugurare primarul din Bălți a venit cu traducătoare după el. Dar nu o traducătoare din japoneză. Ci una care să-i traducă în rusă discursul în română al oficialului nipon.
Iată de ce mi-am permis să spun că plânge școala după noi. Și cât timp vom rămâne la fel de ignoranți n-are rost să visăm la cai verzi pe pereți, fie ei europeni și de soi bun.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
