Și cînd le spuneai că n-are ce cauta monumentul „eliberatorilor” în fața Academiei de Științe, sau că kalashnikoavele alea pe post de „monument” și „focul veșnic” arzînd pentru glorificarea regimului sovietic la „Pticikă” ori „monumentele” komsomoliștilor de pe „Prospekt Molodeoja” sau „Sorok Let” ar fi trebuit să dispară demult din spațiul public dădeau ochii peste cap și-ți povesteau despre „pacea interetnică” și valorile „toleranței” europene pentru „opinia celuilalt”.
La ce ne-a dus „toleranța” asta putem constata cu ochiul liber. La noi nu s-a înțeles un lucru elementar: condamnarea comunismului și a diverselor forme de grandomanie imperială rusească nu are a face cu „intoleranța” față de un grup etnic și nici cu „negaționismul” sacrificiului a milioane de oameni în victoria contra nazismului. Ci cu a spune clar unei comunități (rusofone și nu numai) rătăcite și spălate pe creiere că nici etnia, nici „victoria contra fașîsmului” nu-ți oferă carte blanche, precum cred ei, pentru glorificarea unui alt regim totalitar. De ocupație. Și urzirea de planuri pentru „restitutio”.
Cum putem opri dezlănțuirea acestei megalomanii în Rusia a fost și probabil este o sarcină imposibilă pentru noi. Dar în R. Moldova nu erau imposibile claritarea și fermitatea cu care puteai combate neînțelegerea a ceea ce a fost acel regim și nostalgia după un astfel de regim acaparator.
„Mojem poftoriti?”
„Poate repetăm?” e rezultatul TOLERANȚEI față de INTOLERABIL.
