Poetul Gheorghe Cutasevici îşi joacă horele…

Generaţiile mai tinere îl cunosc puţin sau chiar deloc, deoarece, pe parcursul mai multor ani, responsabili ai regimului sovietic, dar şi colegi care dirijau procesul literar s-au străduit ca numele lui să rămână în anonimat. El a fost învinuit că, în cartea sa de debut „Hora luminii” a „plasat” o diversiune ideologică, o „bombă” care nu putea să nu explodeze – poemul „Patria în freamăt verde”, unde, pe orizontală şi de două ori pe verticală, dar mai ales în ultima poezie, intitulată „Asta-i Patria, etern cuvânt”, se putea citi, în acrostih, din literele iniţiale ale versurilor, cuvântul ROMÎNIA. Era anul 1980. Scandal cu demisii la editură, zarvă mare la Uniunea Scriitorilor, la Comitetul Central al Partidului Comunist, iar cartea lui Cutasevici – interzisă, „dată la cuţit”.

– Domnule Cutasevici, îmi amintesc şi eu scandalul politic declanşat de cartea „Hora luminii”, dar ea a fost arestată chiar la tipografie şi ceea ce se ştia era că autorul a spus acolo „Patria mea este România”. Nu s-a vorbit de acrostih, mai ales de acrostih multiplu. De ce?
– Era nevoie, în primul rând, să fie diminuat evenimentul şi, apoi, să nu fie atins orgoliul scriitorilor oficiali de atunci. Pentru că, în realitate, venisem cu ceva nou în literatură, propuneam o formă literară care, la acel moment, nu exista nu numai la noi ci, cred eu, nici pe arena mondială. Se ştia de poem, glosă, cunună de sonete etc., dar de poem-glosă cu acrostih multiplu – nu. Nimeni nu-şi imagina că un poet basarabean poate să creeze aşa ceva.

Apoi, informatorii kaghebişti din rândurile scriitorilor, ca să diminueze scandalul, au răspândit zvonul: „Cutasevici a spus că România este Patria lui”. Dar eu, după cum înţelegi, am spus ceva mai mult: „Asta-i Patria, etern cuvânt – ROMÎNIA”. Este cea de-a şaptea poezie din poemul „Patria în freamăt verde”, formată din titlurile celorlalte şase poezii, din care se compune poemul.
Am inclus acest poem în manuscrisul aflat la editură, atunci când mi-au cerut să le aduc poezii patriotice. Le-am adus. Dar, pentru că n-au fost destul de vigilenţi şi n-au descoperit acrostihul, câţiva lucrători de la editură au fost pedepsiţi. Printre aceştia – şi redactorul cărţii, criticul literar Ion Ciocanu, fapt pentru care el, oriunde şi oricând, pe parcursul a circa 30 de ani, a făcut tot posibilul ca numele meu să fie ţinut în anonimat.

– Totuşi, cel mai drastic a fost pedepsit autorul. Cine v-a luat în furci mai întâi?
– Manuscrisul meu de poezie ajunsese la consultanţii Uniunii Scriitorilor în 1970. L-au ţinut vreo cinci ani de zile, după care au organizat discuţia lui la secţia de poezie, unde a fost acceptat pentru editare, dar cu condiţia să fie „bine redactat”. La editură mi s-au cerut alte redactări şi modificări. Şi, în fine, după ce le-am prezentat poezii „patriotice şi partinice”, adică, după ce mi-am schilodit manuscrisul, carul s-a mişcat din loc. În taină, speram ca „Hora luminii” să apară în 1978, la 60 de ani de la Marea Unire. Era prin 1976, lucram la săptămânalul „Literatura şi arta”. Spre regret, editarea cărţii a fost amânată pentru mai târziu…

– Dacă aţi inclus şi poezii „patriotice”, care era problema?
– Tărăgănarea s-a făcut intenţionat. După cum intuiesc eu, despre poemul meu cu „bombă” ştiau pe atunci cel puţin doi-trei oameni din aparatul de conducere a Uniunii Scriitorilor. Complotul era deja pregătit. Unul dintre ei, prevăzător, mi-a şi pastişat acrostihul (ca să nu se piardă invenţia). Dar tot în acel an, 1978, unul dintre complotişti trebuia să primească Premiul de Stat pentru literatură şi nu voia, probabil, ca „bomba” să explodeze chiar în acele momente. Oricum, în septembrie 1980, tirajul cărţii mele (3000 de exemplare) era deja tipărit, dar pe exemplarul „în lumină” lipsea doar semnătura lui Gheorghe Gheorghiu, redactorul-şef al editurii. Tocmai atunci s-a declanşat explozia. Cineva a telefonat la Comitetul pentru edituri, poligrafie şi comerţul cu cărţi, anunţând despre marea diversiune ideologică, pe care, chipurile, o conţinea cartea mea. Au studiat cartea vreo două săptămâni şi n-au găsit nimic suspect. Apoi, acel cineva a mai telefonat o dată şi a explicat unde poate fi găsit acrostihul. Aşa a început furtuna…

– A încercat cineva dintre scriitori să fie de partea dvs.?
– Nu, nici nu se putea. Atunci, mentalitatea generală a auditorului era atât de atrofiată, orgoliul scriitorilor prezenţi era atât de dureros afectat, încât, în afară de înjosire şi cruzime, nu puteam aştepta nimic de la ei. La adunarea de partid a Uniunii Scriitorilor, unde am fost exclus din viaţa literară şi publică, toţi au sărit la mine: „Cum de ai îndrăznit să faci aşa ceva?!”, „Aceasta este o diversiune ideologică! Provocaţie murdară!”.

Au încercat atunci să mă ajute doar Nicolae Dabija, care a spus că acrostihul este o invenţie literară şi autorul n-ar trebui să fie pedepsit prea sever şi Grigore Vieru, care s-a avântat cu critici asupra altor fenomene din viaţa Uniunii Scriitorilor. Cel mai îndrăzneţ s-a pronunţat Emilian Bucov: „Tovarăşi! Parcă cuvântul România este un cuvânt interzis? Sunt vecinii noştri, este o ţară socialistă…”. Dar majoritatea oratorilor şi, în special Arhip Ion Cibotaru, secretarul organizaţiei de partid de la Uniunea Scriitorilor, au tot ţinut-o cu „diversiune” şi „provocaţie”.
M-am apărat şi eu cum am putut, le-am spus că acrostihul a apărut întâmplător, dar ei ţineau cu tot dinadinsul să declar că a fost gândit şi plasat ca diversiune politică. Mă uitam la ei şi-mi era jale, deoarece ştiam că, în sinea lor, gândesc la fel ca mine. Asta era tragedia: gândeau ca mine, dar, pentru a ajuta regimul, erau în stare să mă nimicească. Până la urmă, au votat unanim excluderea mea pentru că am comis acea „diversiune ideologică”.

– Domnule Cutasevici, dar erau vremuri de ideologie sovietică… Oare nu înţelegeţi că, dacă vă susţineau, pierdeau şi ei totul?
– Frica şi conformismul nu sunt calităţi cu care poţi să te mândreşti. Timpul a arătat că n-au avut de ce să se teamă, schimbările erau inevitabile şi acum ei sunt iarăşi „eroi”. Iar pentru mine consecinţele au fost dintre cele mai grave. Am fost exclus din toate uniunile, concediat de la serviciu, am rămas pe drumuri… Nemaivorbind de prejudiciul moral ce mi s-a făcut. De la „Literatura şi arta” m-au concediat în baza unui articol care nu-mi permitea să mai lucrez în domeniul educaţiei şi culturii. Odată, disperat, am vrut să mă angajez însoţitor de trenuri la calea ferată, dar nici acolo nu m-au primit. După mai multe plângeri şi cereri prin instanţele superioare, la indicaţia Procuraturii URSS, mi-au permis să lucrez la Societatea „Prietenii cărţii”, unde degrabă au avut loc reduceri de personal şi am rămas iarăşi pe drumuri. Mai târziu, m-a ajutat Tudor Ţopa, care lucra la Comitetul Central. Cu susţinerea lui, am fost angajat la ziarul raional din Ialoveni, unde am rezistat doar vreo câteva luni, căci ajungeam foarte greu acolo: de la Buiucani până la Ialoveni, trebuia să schimb trei autobuze. Am lucrat apoi la „Învăţământul public” (fără salariu), la Biblioteca nr. 2…

Am avut noroc de schimbările democratice care s-au produs în societate. La începutul anilor ’90, m-am angajat ca redactor la Ministerul Economiei. Atunci, am înfiinţat şi editura particulară „Labirint”, care, vreo cinci ani, n-a activat. Când am ieşit la pensie, am început să editez cărţi de-ale mele, dar şi de-ale unor scriitori mai nevoiaşi.

– Ştiu că aţi fost reabilitat. Cine şi-a amintit de dumneavoastră?
– Problema reabilitării mele a pus-o Efim Tarlapan la 1 august 1987, la o adunare deschisă de partid a Uniunii Scriitorilor. Confruntându-se cu Andrei Lupan, el a spus mai multe despre destinul meu şi a cerut să se revină la „cazul Cutasevici”, ca să fiu readus printre scriitori, dar şi printre cititori. Un alt Cibotaru, Mihail Ion, care se pronunţase pozitiv pe marginea manuscrisului meu la discutarea acestuia, fiind consultant la Uniune, în 1995, a propus să devin membru al organizaţiei scriitoriceşti. M-au susţinut atunci Mihai Cimpoi, Vasile Vasilache, Ion Vieru, Raisa Lungu-Ploaie şi alţii câţiva. E drept, m-au primit ca membru în Uniunea Scriitorilor (în 1995), dar de o reabilitare oficială nu am avut noroc.

– Care sunt ultimele cărţi apărute la Editura „Labirint”?
– Din ultimele trei, una e semnată de mine – Cântecele, horele…, alta este Zâmbete pentru export, o ediţie bilingvă româno-italiană, autor Efim Tarlapan, iar a treia este a istoricului Anton Moraru, despre anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă acum 200 de ani. La moment, lucrez la cartea lui Ion Ţurcanu Republica Moldova: a fi sau a nu fi.

Cred că degrabă o să-mi apară şi memoriile, în care voi relata şi despre calvarul vieţii mele de literat – Evadarea în… exil.

– Chiar dacă nu a fost atunci tipărită, cartea „Hora luminii” a avut un impact deosebit printre oamenii de cultură basarabeni. Mulţi ar trebui să vă preţuiască pentru îndrăzneala de a spune un adevăr şi de a răsturna clişeele ideologiei sovietice…
– Nu spun că nu mă bucur de un anumit respect. Acum, cu anumite ocazii, cunoscuţii şi chiar unii dintre adversarii mei de ieri îşi exprimă entuziasmul, mă laudă până şi în public (Efim Tarlapan, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, spre exemplu). În plus, manuscrisele cărţilor mele, ţinute la Uniunea Scriitorilor, la Editura „Literatura artistică”, ciclurile de poezii şi poeme ţinute mult timp prin sertarele unor redacţii literare au avut, cred, o influenţă benefică asupra procesului literar de atunci. Unii chiar au avut prilejul să mai pastişeze, să mai plagieze câte ceva din „Horele…” şi „Cântecele…” mele, publicând poeme voluminoase. Timp de vreo 13 ani, colegii mei de la redacţii nu şi-au permis să-mi publice măcar un rând. Asta mi-a fost viaţa după ce am aşternut pe hârtie temuta frază: „Asta-i Patria, etern cuvânt – ROMÎNIA”.