Povestea Principesei Ileana, copilul preferat al Reginei Maria

Însă Domnița Ileana, așa cum era ea cunoscută, nu s-a despărțit niciodată cu adevărat de țara ei: a păstrat întotdeauna o cutie umplută cu pământ românesc, pe care a luat-o cu ea în acea zi din ianuarie 1948 când a fost silită să părăsească România, și acesta i-a fost cel mai de preț lucru din lume.

Principesa Ileana s-a născut pe 5 ianuarie 1909, eveniment celebrat, după cum cerea tradiția, cu 21 de salve de tun. Despre momentul nașterii sale, Regina Maria avea să-și aducă aminte următoarele: „Dacă Mignon era copilul zbuciumului meu, Ileana era, fără îndoială, acela al întregirii mele. […] Nașterea Ileanei a fost o mare fericire pentru mine și mă bucurai că aveam încă o fetiță. Mi-aduc aminte cum stam întinsă pe spate după ce se terminase lupta, strângând la piept noua mică pribeagă a vieții și ascultând salvele de tun: douăzeci și unu de tunuri. Poate că unii vor fi dezamăgiți că nu era băiat, dar eu nicidecum, și pentru mine acele tunuri erau glasul poporului meu bucurându-se de nașterea celui de-al cincilea copil al nostru.”

Despre Ileana s-a spus că ar fi fost fiica lui Barbu Știrbey, apropiat al familiei regale. Scrisorile prințului Știrbey către regină nu lasă nimic de înțeles în acest sens, el păstrând față de Ileana aceeași atitudine pe care o avea și față de ceilalți copii ai cuplului Ferdinand-Maria. A rămas însă foarte cunoscută anecdota potrivit căreia sora sa, Elisabeta, un copil adeseori răutăcios, ar fi chemat-o odată pe Ileana la geam spunându-i „vino iute, să vezi pe tatăl tău”, atunci când Știrbey tocmai sosea pentru o audiență la rege. […] 

Un copil în vremuri de război

Copilăria Ilenei a fost marcată de două evenimente tragice. Unul, de mare amploare, a fost războiul; celălalt a fost moartea frățiorului ei Mircea, despre care spunea că a fost „marea dragoste a inimii mele”.

În Primul Război Mondial, în timpul refugiului de la Iași, Ileana și-a însoțit mama în vizitele sale prin spitale, chiar dacă nu avea nici zece ani împliniți. Dorea să ajute și să-i aline pe răniți, nesfiindu-se deloc de scenele din spitale, deși erau dureroase pentru ochii unui copil. O surprindea, prin atitudinea sa, chiar și pe Regină.

Unul dintre prietenii săi apropiați în perioada războiului a fost nimeni altul decât Ion Antonescu, viitorul conducător al României. Pe atunci, Antonescu era aghiotantul mareșalului Prezan. Acesta, în timpul refugiului la Iași, locuia la marginea orașului, iar fata Reginei era invitată des la reședința sa, unde îl întâlnea pe tânărul Antonescu. Mai târziu, avea să-și amintească despre el că era „un căpitan tânăr, simpatic”, care iubea mult copiii și care se juca mereu cu ea. Prietenia dintre Antonescu și copilă va continua și după război, când Ileana, elevă la o școală din Anglia, va primi deseori vizita vechiului său prieten, acum atașat militar la Legația de la Londra. „Era un om integru și foarte serios. Tot timpul aveam sentimentul că mi-ar fi tare rușine dacă prietenul meu Antonescu ar afla că am făcut ceva rău.” Aceasta a fost imaginea pe care Ileana i-a păstrat-o lui Ion Antonescu în pofida tuturor lucrurilor care se vor întâmpla câteva decenii mai târziu. […]

Carol al II-lea: „Un rege care minte nu poate să fie un rege bun”

Ileana a fost, cel puțin în tinerețe, foarte apropiată de fratele ei mai mare, Carol. Își amintea despre el că îi plăceau copiii și că avea o mare afecțiune pentru ea. Atunci când Carol a părăsit țara, în 1925, Ileana a păstrat legătura cu fratele ei, trimițându-i pe parcursul anilor numeroase scrisori. Mai târziu, Ileana avea să declare că îi era milă de fratele ei, care era departe de familie și se afla într-o situație delicată, dar că totodată dezaproba ceea ce făcuse căci încălcase modul în care fuseseră ei crescuți, în spiritul datoriei față de țară. Cu toate acestea, când Carol a revenit în România, în iunie 1930, Ileana i-a scris pentru a-și exprima fericirea: „Bine ai venit frate drag, să fie într-un ceas bun pentru tine și pentru țară. […] Nu pot să-ți spun ce bine îmi pare pentru tine și cât te fericesc.”

Câteva luni mai târziu, în vară, Ileana l-a cunoscut în Spania pe arhiducele Anton de Habsburg, pe care l-a reîntâlnit apoi în primăvara anului 1931, nu întâmplător, ci în urma unei intervenții a Regelui Carol al II-lea. […]

Nunta a fost un prilej de mare sărbătoare pentru țară. Au sosit invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști trimiși chiar și de peste ocean, din Statele Unite ale Americii. Ceremonia civilă a avut loc la castelul Pelișor, iar cea religioasă la castelul Peleș, unde mireasa a fost condusă la altar de către rege. […]

În 1934 au cumpărat castelul Sonnberg, aflat la 50 de kilometri distanță de Viena. Castelul, vechi de patru secole, era la momentul respectiv într-o stare nu tocmai bună, și s-a muncit mult pentru restaurarea lui astfel încât să fie potrivit ca locuință de familie. Era însă o casă mare, de 35 de camere (dintre care Ileana a păstrat cinci pentru Regina Maria, care o va vizita frecvent în următorii ani), în care familia a locuit confortabil timp de zece ani, alături de personalul format din nouă servitori (bucătăreasa, ajutorul ei, doica, trei cameriste, o spălătoreasă, un îngrijitor și un șofer).

Până la plecarea de la Sonnberg din 1944, familia s-a mărit considerabil, Ileana dând naștere copiilor Alexandra (1935), Dominic (1937), Maria Magdalena (1939) și Elisabeta (1942).

Activități clandestine

Anton s-a mutat în România în iulie 1944, după ce Hitler a decis să-i scoată pe toți membrii fostelor familii aristocrate din armată. Întoarcerea armelor l-a prins, așadar, în țară, ceea ce a dus la mari neliniști în familie după 23 august, când el și ceilalți membri germani ai familiei, inclusiv câțiva servitori, au fost plasați în arest la castelul Bran, cu interdicția de a-l părăsi. Cerința inițială a rușilor, refuzată ferm de guvernul român, fusese ca Anton să fie trimis într-un lagăr de concentrare, iar Ileana cu copiii să fie închiși la o mănăstire din munți.

După venirea comuniștilor la putere, Ileana s-a implicat discret în mici acțiuni „de rezistență”. A găzduit la Bran, în mare secret, oameni care altfel ar fi fost arestați. Încă din iarna anului 1945 a început să se intereseze de soarta deținuților politici, la cererile oamenilor care veneau la ea pentru ajutor. În următorii ani, a ajuns chiar să ceară direct membrilor guvernului, precum Ana Pauker, respectarea anumitor drepturi pentru deținuții politici. A colaborat în secret cu generalul Aurel Aldea, ministru de Interne în guvernul Sănătescu, în unele activități clandestine privind mișcarea de rezistență pe care acesta a organizat-o. Aldea va fi ulterior arestat, în mai 1946, și, sub tortură, va vorbi și despre implicarea Ilenei, fără ca mărturisirea lui să aibă repercusiuni asupra domniței (generalul Aldea moare în închisoare, la Aiud, în 1949). În fine, Ileana s-a implicat și într-un proiect de ajutorare a intelectualilor, familiilor deținuților politici și a tuturor oamenilor care nu puteau fi ajutați fățiș din cauza persecuțiilor statului.

Strania prietenie dintre o prințesă și un lider comunist

În februarie 1945, principesa a făcut cunoștință cu un personaj important din structurile Partidului Comunist, cu care va lega o stranie relație de colaborare. Respectivul a venit la spitalul de la Bran împreună cu generalul Vasiliu Rășcanu, sosit în inspecție. Ileana află despre invitat că este un „domn important” și atât. A stat de vorbă cu el și i-a vorbit cu entuziasm despre planurile pe care le avea pentru extinderea spitalului: deschiderea unui salon pentru femei, un altul pentru copii, o secție pentru pacienții externi, una pentru boli contagioase. Avântul Ilenei l-a convins pe domnul de la București, care s-a prezentat la final, fără ca principesa să-i înțeleagă numele. I-a spus că este secretarul partidului comunist și că se bucură că a venit, că și-a schimbat părerea despre dânsa și munca sa. „Când vom ajunge la putere, amintiți-vă de mine. O să fac tot ce pot să vă ajut.” Și așa avea să fie! Emil Bodnăraș, căci despre el este vorba, se va ține de cuvânt și o va ajuta pe principesa Ileana în multe privințe în următorii ani.

Prima dată a apelat la el când chirurgul-șef de la spitalul din Brașov a fost arestat. Ileana i-a scris atunci lui Bodnăraș, iar acesta a rezolvat imediat problma, ba chiar a intervenit pe lângă Ministerul Sănătății pentru ca spitalului din Bran să-i fie acordat tot ajutorul necesar.

Mai târziu, a mers din nou la el când au început procesele criminalilor de război și generalii care au luptat pe Frontul de Est au fost condamnați la moarte. Indignată și îngrozită de situație, Ileana s-a decis să intervină pe lângă singura persoană cu care putea vorbi: Emil Bodnăraș. Povestea întâlnirii dintre cei doi pare scoasă dintr-un film de acțiune: s-au întâlnit noaptea, în secret, acasă la liderul comunist, fără ca nimeni să știe. Ileana a încercat să-l convingă pe Bodnăraș că ar fi rău pentru partidul său să-și înceapă guvernarea în sânge. În cele din urmă, el i-a spus că dacă regele nu va semna sentința, va susține și punctul ei de vedere. În final, pedeapsa la moarte a generalilor a fost comutată la închisoare pe viață.

Apoi, la începutul anului 1946, după normalizarea relațiilor dintre Rege și guvern, odată cu finalul grevei regale, Bodnăraș a invitat-o pe principesă la o petrecere la el acasă, pentru a face cunoștință cu restul guvernului. I-a cunoscut atunci pe Petru Groza, „care, cu felul lui vesel de a fi, știa să fie antrenat într-o societate”; pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, „un bărbat solid și nu neplăcut ca înfățișare”; pe Ion Maurer, „care era poate mai distins decât ceilalți din grup”; pe „antipaticul Teohari Georgescu, care nici măcar nu se străduia să fie agreabil” și pe Ana Pauker, care îi lasă impresia „că era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănâncă pe loc. Greoaie și trândavă cum părea, avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un șarpe”. […]

Plecarea din țară: „Mă simțeam ca și cum aș fi participat la propria mea înmormântare.”

Despărțirea de castel, de spital și de prieteni a fost grea. Toată lumea a venit să-și ia adio de la principesă, inclusiv cârciumarul, despre care Ileana spune că fusese avertizată că era comunist. Acesta a venit la ea să o sărute și i-a spus plângând: „Să-ți amintești că tu ești Ilenuța noastră dragă: nimic nu o să poată schimba asta: copilul nostru drag!”

S-au adunat în ziua plecării sale o mulțime de țărani din sat, dar și din sate mai îndepărtate, pe care comuniștii n-au putut să-i oprească să vină. Ilenei i s-au oferit, ca ultim dar, ramuri de brad, simbol al eternității dragostei, al vieții și al credinței.

Odată plecați din Bran, din cauza troienelor grupul a făcut un ocol cu mașinile pe la Tohan, sat considerat „roșu”. Au rămas înzăpeziți, așa că Ileana s-a dus să ceară ajutor de la muncitorii care tocmai plecau de la fabrică, deși gărzile comuniste i-au spus că este imprudent. Oamenii au ajutat-o, iar la final, când s-a dus să le mulțumească – din nou, în pofida avertismentelor gărzilor – a vrut să le ofere un ultim dar. Redăm pasajul în care Ileana descrie ce s-a întâmplat atunci:

„Vă rog luați banii aceștia și împărțiți-i între voi. Știu că este puțin, dar asta este tot ce am. – Și le-am întins toți banii care îmi fuseseră lăsați.

Oamenii s-au uitat unii la alții și apoi unul a pășit în fața mulțimii. – Nu, domniță, mi-a spus el trist. Nu luăm noi astăzi bani de la dumneavoastră. Oare nu ați răspuns chemărilor noastre zi și noapte? Nimeni nu a bătut la ușa dumneavoastră fără să fie primit. V-am făcut un bine mic, dar atât de trist – vedeți, nici pământul nu vă lasă să plecați. Mai avem însă o rugăminte la dumneavoastră. Vreți să îngenuncheați cu noi ca să spunem o rugăciune pentru rege și țară și pentru ca să vă reîntoarceți.”

Exilul

Plecarea în exil a fost, pentru principesa Ileana, o lovitură extrem de dură: „după ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna în România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci însăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar în interior, «eul» care exista independent de mama, soția, prietena care eram – «eul» esențial, pe care tot restul era construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu.”

După ce a părăsit România, Ileana a plecat cu familia în Elveția. Aici s-a reîntâlnit, după câteva săptămâni, cu Regele Mihai. A fost o revedere tristă, în care bucuria de a se ști reciproc în siguranță a fost umbrită de durerea despărțirii de țară. Din Elveția, principesa a plecat cu familia în Argentina, unde a înființat un cămin destinat refugiaților români. Apoi, în 1950, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, la Boston. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării.

În plan personal, anii exilului nu au adus deloc fericire principesei. În 1954, Ileana a divorțat de arhiducele Anton și s-a recăsătorit cu doctorul Ștefan Isărescu. A divorțat și de acesta, în 1961, după ce a luat decizia de a se călugări. Hotărârea de a-și dedica viața religiei a venit oarecum firesc, căci Ileana avusese de mică o profundă credință în Dumnezeu. A fost grăbită, poate, și de grelele încercări din acei ani: o boală îndelungată a primului său născut, Ștefan, apoi tragedia din 1959, când fiica sa Maria Ileana a murit într-un accident aviatic.

Astfel, în 1961, principesa Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mănăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut șase ani ca novice. Și-a lăsat trecutul regal în spate, devenind Maica Alexandra. În 1967, a revenit în Statele Unite cu gândul îndeplinirii visului de a fonda o mănăstire ortodoxă de maici, la Ellwood City, Pennsylvania.

Principesa Ileana a apucat să vadă România eliberată de regimul comunist care o alungase din țară în 1948. După Revoluția din decembrie 1989, Ileana a venit în țară în septembrie 1990, când a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag, unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de ea. S-a întâlnit și cu oameni pe care nu-i mai văzuse de mai bine de patru decenii; printre ei, pianista Cella Delavrancea, veche prietenă a sa și a Reginei Maria, atunci o bătrână de 103 ani, care și-o amintea totuși pe domniță.

În ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin, iar complicațiile survenite în urma accidentului vor duce la moartea sa. Astfel, Principesa Ileana, ultimul copil în viață al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, a murit pe 21 ianuarie 1991, și a fost înmormântată la Mănăstirea Schimbarea la Față din Pennsylvania, fondată chiar de către ea.

sursa: historia.ro