Marți, 31 august 1999, s-a întâmplat ceva în Moldova, ceva care nu s-a mai întâmplat de zece ani și chiar dacă se întâmplă apoi numai în centrul Chișinăului se întâmplă: nici o dată în acești ani care s-au scurs de la Marile Adunări Naționale, Chișinăul n-a adunat atâta lume, ca marți seară. Marea minune însă e că atâta lume era formată, în temei, din tineret. Nu sunt mare meșter la comparații, dar voi încerca să fac una – aceste zeci de mii de tineri. Moldova mi se înfățișa ca un arbore cu vârfurile uscate, de la ale cărui rădăcini au țâșnit mlădițe tinere și viguroase, ceea ce înseamnă că acest arbore nu se va usca, fiindcă a mai rămas sevă sănătoasă într-însul și și-a păstrat capacitatea de regenerare.
Totalizând „rezultatele” sărbătorilor naționale din acest an, ar fi de spus următoarele: și în acest an Moldova oficială și-a păstrat „independența și limba sa de stat” sub semnul unui festivism deșănțat, aproape delirant. Televiziunea de stat ne-a prezentat ca pe un popor de artiști amatori, care, neștiind ce să mai facă de atâta fericire, s-a împopoțonat în straie populare și s-a pus pe jucat și chiuit. Ca și în anii precedenți, conducerea de vârf a depus coroane de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare, s-a mai dezvelit un bust pe Aleea Clasicilor, au fost foarte multe și diverse expoziții. Totul s-a derulat după scenariul vechi și se părea că și sărbătorile din acest an vor trece fără surprize. O surpriză, totuși, s-a produs și ea, precum se întâmplă întotdeauna la noi, a fost legată tot de politică.
… Marți dimineață, în cadrul ritualului de depunere a coroanelor de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare, președintele Parlamentului, Dumitru Diacov, spre surprinderea multora, a rostit numele corect al limbii noastre – limba română. Iaca na, s-a mirat unul din privitori, a trebuit să treacă 10 ani ca și Diacov să înțeleagă că limba noastră e română! Replica a venit pe loc, din partea unei doamne: vin alegerile, dragii mei…
Într-adevăr, în acești zece ani de „statalitate” a limbii române, persoanele din conducerea de vârf evitau să-i rostească în public numele ei adevărat. Chiar și în acest an, în discursul rostit de președintele Petru Lucinschi în Piață, cu ocazia Zilei Independenței, limba oficială a statului a fost numită în mai multe feluri, numai nu „limba română”. Marți, însă, marea surpriză s-a produs. După depunerea de flori de la Ștefan cel Mare, când Dumitru Diacov a dat lovitura cu limba română, președintele Lucinschi a fost pus într-o situație grea. Urma dezvelirea bustului lui Nichita Stănescu, unde președintele trebuia să spună câteva cuvinte. Astfel, în drumul său de la Ștefan cel Mare până la Nichita Stănescu, închinându-se în fugă și lui Al. Pușkin, Petru Lucinschi urma să rezolve o dilemă istorică: să rostească numele corect al limbii în care a scris Stănescu ori ba? Nu știm ce fel de limbă era fixată în textul pregătit de consilieri, dar ținând cont de rivalitatea politică tot mai accentuată dintre Lucinschi și Diacov, după ce ultimul a luat-o înainte cu limba română, primul pur și simplu nu mai avea de ales. Ori o ține pe vechi și-i dă înainte cu „limba maternă” și „limba moldovenească”, făcându-se (încă o dată) de râs și favorizându-l pe Diacov, ori ridică mănușa aruncată de acesta și-i răspunde cu aceeași monedă. Și Lucinschi a ales ultima variantă, vorbind și el despre limba noastră cea română. Unii din cei aflați la ceremonie au bătut chiar din palme. Cu ironie, bineînțeles, fiindcă au înțeles jocul.
A trebuit să treacă 10 ani de la adoptarea legislației lingvistice, ca în urma unei competiții și rivalități politice mizerabile, președintele statului să rostească în public denumirea adevărată a limbii poporului pe care-l are sub sceptrul său. Dacă această „trezire” se va produce în același ritm, putem spera, ca peste încă 10 ani, să se recunoască oficial, în public, că suntem români. Acest termen însă mi se pare prea mic, dacă am reținut faptul că președintele Parlamentului a subliniat clar în fața monumentului lui Ștefan cel Mare că e vorba de despre „limba română vorbită de moldoveni”, dar nu, Doamne ferește, de românii din R. Moldova. Ba chiar a adus și niște argumente istorice și lingvistice în acest sens…
A avut perfectă dreptate doamna care a spus că vin alegerile. Și Lucinschi, și Diacov, și ceilalți reprezentanți ai „elitei” noastre politice, cu mici excepții, simt că au luat-o cam hăisa în problema națională, că dacă starea proastă din economie mai poate fi cumva explicată și justificată, starea deplorabilă în care se află limba de stat nu are altă explicație decât una singură: indiferența și chiar ostilitatea conducerii statului față de limba lui oficială. Ei înțeleg că pentru aceasta va trebui să plătească la viitoarele alegeri, din care cauză caută acum să „recupereze din mers”. Lumea însă a înțeles în acești ani 10 ani cu mult mai mult decât a înțeles conducerea de vârf de la Chișinău. Dovadă sunt aplauzele ironice cu care a fost răsplătit Lucinschi pentru „actul său de curaj politic” de a numi limba română… limba română.
Actualei conduceri îi va veni tot mai greu „să lucreze cu poporul”, pentru că, pe zi ce trece, va avea de a face cu un alt popor. Cei care de zece ani studiază în școli limba română n-au rămas emoționați de Diacov și Lucinschi, care sunt gata să accepte și glotonimul „limba română” numai pentru a se menține la putere. Acest nou popor care-și face apariția în scenă și care marți seară a umplut centrul Chișinăului nu va mai putea fi dus cu zăhărelul și mâine va spune răspicat: „Ajunge, domnilor tovarăși!” Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară./ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară. / Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, / Ca să nu s-arate odată ce sunteți: niște mișei!
Aceasta s-a întâmplat marți seara în Chișinău: în Piața Marii Adunări Naționale și-a făcut apariția un nou popor.
