PRIETENI ȘI-N ETERNITATE…

Simeon a văzut lumina zilei la 24 mai 1887 în satul Cotiujenii Mari, judeţul Soroca, într-o familie răzeşească. Părinţii, înstăriţi fiind, au ţinut cu tot dinadinsul ca fiul să-şi facă studiile la Kiev. A învăţat mai întâi la un gimnaziu, iar mai apoi a studiat dreptul la universitate.

În 1912 îşi ia licenţa în drept, iar în luna septembrie se înscrie la Academia Agricolă din Moscova. Dar nu mai are răbdarea să o scoată la capăt cu primul an de studii şi, revenind la Chişinău, se asociază colaboratorilor redacţiei Cuvânt moldovenesc, unde deţine postul de secretar responsabil, o scurtă vreme fiind chiar redactorul ediţiei. Trecerea de la preocupările juridice la munca publicistică se datorează într-un fel şi lui Alexei Mateevici, mai bine zis, unei recomandări indirecte lansate de poetul basarabean. O găsim în varianta mărturisită de Pantelimon Halippa: „Venise şi el (S. Murafa – Iu.C.) să cunoască rezultatul participării sale la concursul Almanahul Basarabiei. Am fost prezentaţi unul altuia şi ni s-a comunicat că lucrarea mea va fi publicată, iar a lui Simeon Murafa s-a restituit autorului. Eu, în momentul acela, m-am simţit foarte jenat, dar S. Murafa, cu tot eşecul suferit, n-a arătat semne de nemulţumire, ci, dimpotrivă, era chiar bucuros că s-a primit lucrarea unui licenţiat în istorie de la Iaşi, precum ştia că sunt de la prietenul Alexie Mateevici, pe când el – Murafa, era licenţiat în drept la Kiev şi nu avea pretenţiunea să se ia la întrecere cu mine în chestii de istorie.

Am ieşit din cabinetul lui N. Moghileanschi cu dorinţa de a-i propune lui S. Murafa ceva, ce putea să-i facă plăcere. Ştiam, din scrisorile lui Alexie Mateevici, că este un naţionalist şi băiat simpatic. Când am început să-i vorbesc, m-a şi întrerupt şi mi-a spus că el a fost rivalul meu fără voie. Eu, la rândul meu, l-am întrerupt şi i-am propus o satisfacţie: să-şi traducă lucrarea (scrisă în limba rusă – Iu.C.) şi să ne-o dea pentru revista Cuvânt moldovenesc, pe care eu o moşeam cu vechiul meu prieten, venerabilul tolstoian Nicolae Nicolaevici Alexandri” (Viaţa Basarabiei, nr. 12, 1938.)

Revista şi ziarul Cuvânt moldovenesc alcătuiesc o temă aparte, o arie aproape necercetată. Şi totuşi, nu mă pot reţine de a nu alătura mărturiilor de mai sus şi o microrecenzie pe care am spicuit-o dintr-o scrisoare a lui Şt. Ciobanu adresată lui Simeon Murafa: „Mult iubite, frate Simeoane! Am primit scrisoarea ta şi un exemplar al numărului întâi al doritei reviste Cuvânt moldovenesc. Această ocazie mi-a făcut foarte multă bucurie: astăzi e sărbătoarea noastră, sărbătoarea neamului nostru, acel lipsit de cultura naţională, de hrană spirituală. Să dea Dumnezeu pe terenul acela pe care aţi început a lucra, să crească un frumos roditor pom. Lipsit de ţara iubită, de neamul nostru, între străini, lipsit trupeşte, eu cu toată inima, cu toate cugetările sunt cu voi. Vă trimit o călduroasă, o sinceră salutare. Împrejurările m-au făcut ca să pierd Basarabia, dar va veni vremea de voi fi între voi.

Am citit îndată articolul tău – mi-a plăcut foarte; chiar cuprinsul întregului număr e foarte bine alcătuit. Mai multă poezie şi nuvele ale marilor scriitori români, mai mult din istoria noastră, din poezia poporului – aceasta va prinde gustul moldovenilor către cultura noastră” (Paul Vataman. Figuri sorocene, 1940).

Aceste rânduri au fost scrise de un om care punea mare preţ pe energia, avântul, cultura lui Simeon Murafa, de un prieten pe care-l cunoştea din vremurile studenţiei kievene.

Pantelimon Halippa în schiţa citată menţionează: „Şi mai avea o particularitate S. Murafa: de era vesel, de era trist, de te ştia la necaz sau în bucurie – el cânta. S. Murafa participa la orice clipă a vieţii cu cântecul pe buze: cânta tare, cu vocea-i plină şi simpatică de bariton, sau fredona cu glas scăzut ca în surdină, pentru ca să nu-i tulbure pe cei ce aveau în vremea aceea ceva de vorbit sau de scris”.
Se deosebea printr-o bogată cultură muzicală, era un pianist bun şi un preţuitor veritabil al cântecelor populare.

Fire întreprinzătoare, a ştiut să valorifice această nobilă calitate a caracterului său şi, organizând, în sala Casei Eparhiale, o serată muzicală „Seara cântecului moldovenesc”, a mai înviorat situaţia financiară a redacţiei.

Simeon Murafa ar fi putut să devină un bun scriitor. Dar îşi făcuse studiile gimnaziale şi cele universitare departe de baştină, astfel îndepărtându-se de izvoarele limbii materne, moment care se făcea simţit în cele scrise cu pana lui. În 1917 a alcătuit o cărticică pe care a editat-o la tipografia zemstvei. După cele ce se pot descifra azi, credem că Cine-s moldovenii. Din istoria neamului, volumaşul cât un buletin de identitate era menit să contribuie la trezirea conştiinţei naţionale.

A participat la Primul Război Mondial, deşi fusese scutit de serviciul militar. Anul 1916 îl întâmpină pe frontul românesc, exercitând funcţiile de şef al unei echipe sanitare. Aflându-se prin preajma Fălticenilor, găseşte timp şi-i face o vizită vestitului scriitor Mihail Sadoveanu, despre a cărui operă Mateevici îi vorbise cu dragoste de-atâtea ori. Căldura şi simpatia pentru Murafa răzbat ca un murmur de izvor din slovele însăilate de pana ilustrului prozator în cartea Orhei şi Soroca, editată la Chişinău în 1921: „Când l-am văzut întâiu pe Simeon Murafa, acest mazâl mândru şi moldovean ireductibil, era într-o seară de toamnă.

Războiul nostru pornise. Copacii se dezbrăcară de frunze: vântul venea cu veşti rele din tristul pământ al Olteniei. Ploi reci şi neguri îmbrăcase munţii moldoveneşti unde soldaţi trudiţi, cu ochi neguroşi, nedormiţi zile şi nopţi, de săptămâni şi luni se băteau cu îndârjire eroică…

N-aş putea spune cât am fost de mişcat. Priveam la „muscalul” acela voinic şi plin de viaţă, cu ochi scăpărători şi însufleţiţi…
Am stat mult sfătuind în noaptea ceea de frăţie, am deschis cărţile cronicarilor şi am chemat între noi, cu ochii înlăcrimaţi, trecutul frumoasei şi nefericitei noastre Moldove. Apoi ne-am despărţit cu părere de rău într-un târziu, în noaptea neagră şi ploioasă…

Coloane de artilerie treceau prin întuneric, spre necunoscut. Nu vedeam ostaşi, nu vedeam cai – auzeam numai mişcarea neostoită, măcinarea aspră a şoselei – şi din când în când un sunet, o comandă în limba străină. „Muscalul” mi-a strâns mâna şi-a plecat.
De această seară de toamnă a anului 1916 mi-am adus aminte când, un an după aceea, m-am oprit la mormântul aceluia care căzuse pentru ai lui ca un mucenic”.

Moartea şi-a găsit-o la Chişinău, la 20 august 1917, când se părea că războiul nu-l mai ameninţă. În schiţa Amintiri despre Simeon Murafa publicată în Viaţa Basarabiei, nr. 12 din anul 1938, Pantelimon Halippa descrie momentul tragediei: „O bandă de soldaţi de strânsură, mai degrabă dezertori decât ostaşi la datorie, fiind constituiţi mai degrabă în ceată de tâlhari porniţi pe prădăciune, decât în poteră de urmărire a făpturilor rele, au dat peste Simeon Murafa şi peste colegii lui la o petrecere nevinovată, în ziua de duminică – 20 august 1917, în via inginerului-hotarnic Andrei Hodorogea, care special îi invitase în podgoria lui de lângă Chişinău, unde să petreacă un ceas-două de odihnă duminicală, după o săptămână de trudă grea şi sfântă, închinată românismului şi binelui obştesc.

Simeon Murafa acceptase invitaţia lui Andrei Hodorogea, poate şi cu gândul de a petrece câteva clipe cu prietenii din Chişinău tinereţea lui zbuciumată, de unde urma a doua zi să plece la noul post de activitate. Fusese numit de Zemstva judeţului Soroca ca judecător de pace în satul lui natal – Cotiujenii Mari şi-şi dusese acolo tânăra soţie, biblioteca de specialitate şi cea românească, adunată cu atâta dragoste, carte cu carte, în călătoriile lui prin Moldova şi tot ce avusese în gospodăria de la Chişinău. Aşa de tare era legat S. Murafa de locurile lui de baştină, că îşi pusese în gând acum, spre sfârşitul războiului, să se consacre justiţiei de pace chiar în satul natal”.

Se zice că soldaţii ceia intraseră în vie şi începură a rupe strugurii de poamă cu tot cu coarde. Murafa le făcu o observaţie, arătându-le spre un coş de struguri aleşi special de stăpânul viei. Dar oamenii cu armă, văzând uniforma lui de ofiţer, au pus în mişcare baionetele şi gloanţele…
Numai cu şapte zile l-a supravieţuit Murafa pe bunul său prieten Alexie Mateevici. Şi când mai parcurg cu gândul încă o dată compendiul celor două biografii, găsesc între ele multe puncte de tangenţă, multe linii de racordare.

S-au cunoscut la Kiev. Acolo, departe de casă, s-au înfrăţit.
În volumul Figuri sorocene, semnat de Paul Vataman şi editat la Chişinău în 1940, au fost reproduse două scrisori din arhiva lui Victor Mateevici, fratele poetului. Ele ilustrează de minune sincera lor prietenie.

Epistola, scrisă pe o carte poştală, a fost expediată pe data de 5 aprilie 1913 din Kiev. Adresantul e avocatul stagiar Simeon Murafa: „Dragă frate! Să tăceţi şi să nu-mi spuneţi nimic?! Sunt dornic să ştiu tot ce se atinge de voi, de lucrul vostru. Am citit că schimbaţi numele revistei. Scrie-mi despre toate, nu pot şi nu vreau să fiu în neştiinţă. Iertaţi că scriu pe scurt, fiind întors la Kiev, sunt foarte ocupat. Degrabă voi fi liber, atunci vă scriu pe lung. Fii aşa de bun, frate Simeoane, scrie-mi adresa lui Ciobanu, vreau să-i scriu din pricina unei vajnice trebi. Vă sărutăm cu toţii împreună cu Berechet.
Al vostru frate, Alexie Mateevici”.

Urmând dreptul la Universitatea din Kiev, S. Murafa a frecventat şi cursurile de vocal la conservator. Pe când se afla la studii, a fost animatorul unor serate studenţeşti, în care îşi găseau loc şi cântecele de acasă, care mai alinau dorul de baştină.

Mateevici rămas la Kiev fără scumpul prieten se vrea şi el întors acasă, dar, tot în aceleaşi scrisori, încerca să-şi readucă imaginar prietenul în oraşul îndrăgit, să-l întoarcă cu faţa spre clipele odată trăite. La 10 aprilie 1913, poetul îi adresează prietenului său din Chişinău o scrisoare lungă, cu mai multe întrebări şi mai dornică de răspunsuri:

„Dragă frate! Mulţumesc pentru răspunsul repede ce l-am primit ieri. Suntem foarte bucuroşi – eu şi Berechet…”
Citesc răvaşul şi-mi pare că aud reînviind suflarea poetului:
„De la dorinţi trecem la rânduiala zilei. Gazeta lui Constantinescu (Al. Mateevici avea în vedere săptămânalul Glasul Basarabiei, redactor şi editor al căruia a fost Gr. D. Constantinescu. Primul număr a apărut la 7 aprilie 1913, ultimul – la 6 august 1914 – Iu. C.) m-a băgat într-o mirare bucuroasă. De unde s-a luat? Cu ce mijloace se scoate? Parcă n-auzisem nimic de ea fiind la Chişinău…
…Cât despre traducerile mele poetice, apoi neavând acuma putinţă să fac traduceri nouă, pun la dispoziţia d-voastră cele din Luminătorul. Cât veţi putea, tipăriţi. Vara voi fi slobod şi voi lucra din răsputeri”.

Două scrisori. Un crâmpei din corespondenţa celor doi. Dar cine ştie câte asemenea sudări sufleteşti au mai fost pe parcursul scurtei lor treceri prin lume!…
Un mare serviciu pe care l-a făcut Simeon Murafa pentru mişcarea basarabeană în 1917, a fost aducerea de la Iaşi a unei tipografii. Având tiparniţă proprie Partidul Naţional Moldovenesc putea să-şi editeze nestingherit ziarele, manifestele, broşurile.

Necrologul la moartea celor trei prieteni tot la ea a fost cules.
Şi ca un ultim acord în această tristă plămadă a memoriei răsare tânguioasa doină lăsată posterităţii de marele istoric Nicolae Iorga. Valoarea rândurilor scrise de genialul savant şi publicist rezidă nu din inspiraţia ce le-a aşternut pe hârtie, ci din reacţia firească a unui om care ştia să pună preţ pe cunoştinţele care şi le făcea. Scrise în 1917 paginile semnate de N. Iorga se prefac parcă în nişte table comemorative în care fiecare literă respiră, luminează şi înnobilează: „Ziarele ruseşti ne aduc zguduitoarea veste a morţii lui Simeon Murafa căzut jertfă unor dezmăţaţi criminali în care refuzăm a vedea nişte adversari politici. Am cunoscut şi eu pe acest impunător bărbat din neamul nostru. Ofiţer de rezervă rus, el venise în Iaşi pentru serviciul său şi a căutat să cunoască aici persoane amestecate în mişcarea noastră culturală, cerându-le cărţi pentru dânsul şi pentru ai săi. Voinic şi frumos, cu o siguranţă desăvârşită în atitudine, în privire, în cuvânt, inteligent şi energic, de-o francheţe deplină în examinarea părerilor sale, chiar când ştia că ele pot jigni pe convorbitor, adânc convins de dreptatea planurilor pe care le urmărea, el făcea cea mai mare impresie.

Vedeai în el omul născut pentru a comanda şi a conduce, iniţiatorul şi călăuza unei mişcări.
De mult el căutase, în legătură cu basarabenii aşezaţi aici sau cu studenţii de la Universitatea ieşeană, să se lămurească asupra vieţii sufleteşti a poporului său, şi era printre puţinii cărturari de peste Prut care ştiau ceva din rosturile noastre. I se părea că e datoria lui să se pătrundă de dânsele…

Fără niciun alt gând decât acela pe care-l spunea public, el a luat parte – şi o parte hotărâtoare – la toate silinţele ce s-au făcut în timpul din urmă pentru a lumina acele două milioane de oameni întunecaţi, în singura limbă în care li se pot îmbia cele dintâi cunoştinţe ale învăţăturilor: limba mamei lor, strămoşescul grai românesc al moldovenilor. Când, acum două luni, au trecut ostaşii ardeleni, căutându-şi la Iaşi steagul cel adevărat, tricolorul care nu minte, la Chişinău le-a ieşit înainte Murafa. Nu li se vor şterge din minte niciodată cuvintele pe care li le-a spus acolo, într-una din acele clipe rare, când oameni stăpâni pe sine şi socotiţi lasă deodată să se vadă comoara de simţire pe care nu voiesc să o reverse în zadar…” (Un luptător pentru drept: Simeon Murafa, 1917).

Se prea poate că aşa stă scris în zodia noastră – ca nici profeţiile marilor noştri bărbaţi să nu-şi găsească imediat deplina împlinire.