Păcat că n-am mai găsit timp să ne vedem, pentru că eu reuşisem să învăţ pe de rost întrebările şi de fiecare dată, aşteptând vreun taxi, le repetam în gând. Chiar dacă n-ai mai venit, să ştii că mă simţeam înarmat cu răspunsul tău la o singură întrebare, pe care-l primisem deja. A fost atunci când ţi-am intrat în maşină şi te-am felicitat pentru curajul de a lucra nopţile. Te-am întrebat dacă nu ţi-e frică de răi şi tu mi-ai spus convinsă, cu surâsul tău ascuns, că ai un baston sau un pistol, sau nu mai ţin minte ce fel de armă tăinuită. Şi eu te-am crezut, frumoaso!
De aceea luni, când am aflat că ai fugit dincolo, n-am vrut să cred. Şi azi refuz să mă împac cu gândul că ai murit,Violeta, fără să mai facem interviul. Hai să facem o excepţie şi să ne vedem neapărat, să te ispitesc să-mi spui mai multe lucruri pe care mi-ai dat de înţeles că numai tu le ştii. Să râdem de tristeţea care ne înconjoară, să ne ţinem de burtă de râs amândoi şi să recunoaştem că viaţa asta este o vacă, pe care noi o iubim, pe când ea, cretina, face mişto de noi.
Miercuri, mi-am amintit că-mi spuneai că nu-ţi plac oamenii cu zece feţe. Uită-te şi tu şi vezi câtă lume s-a adunat în centrul oraşului şi protestează contra codului de identificare din paşapoarte. Ştim amândoi că organizatorii acestor proteste au paşapoarte cu tot felul de „coduri satanice” şi ei, de fapt, se revoltă contra la ceea ce au în buzunare, şi trezesc atâta dezamăgire, câtă am culegeam din ochii tăi uneori. Şi nedreptatea nu se opreşte aici. Uită-te şi la băbuţele care îi urmează pe aceştia. Spre deosebire de ei, ele cred sincer că paşapoartele sunt o chestiune demonică, care le-ar pierde sufletul. Şi atunci de ce toţi îşi râd de ele şi nu le respectă? Ce fel de Lege a egalităţii de şanse avem, dacă aceste biete femei sunt discriminate deschis şi li se interzice să trăiască cum vor? Tu ştii prea bine, Violeta, că pentru ele nu funcţionează nicio lege, fiindcă, în primul rând, degrabă vor muri şi nu vor mai vota, iar în al doilea rând, pentru că ele cred în Dumnezeu mai tare decât în CEDO. Pentru ele toate strategiile de construcţie socială şi politică sunt deşertăciunea deşertăciunilor şi goană după vânt…
Mă întrebai odată de ce scriu în gazetă lucruri care nu se rezolvă niciodată. Astăzi, când ne-am ciocnit de moartea ta, îţi dezleg ecuaţia. Atunci când scriu despre cineva care nu este protejat de guvernare sau de instituţiile de drept, toţi responsabilii se autosesizează, fac declaraţii incendiare, pornesc dosare şi ai impresia că învinge dreptatea. Dar atunci când atingi interesele vreunul grangur, toţi tac, Violeta. Ei se scufundă în aceeaşi tăcere rece, în care eu acum îţi vorbesc. Ei aşteaptă ca totul să se uite. Pentru a distrage atenţia societăţii, mai lansează câte vreo „declaraţie-bombă” sau organizează vreun eveniment distractiv… Şi în cele din urmă triumfă. Asta e.
Am să mă strădui să nu te uit niciodată, Violeta. Pentru că în acea noapte, când tot târgul a uitat de mine, numai tu m-ai găsit. Hai să nu umblăm cu du-te-vino, ci să socotim mai bine câte rânduri de viţă-de-vie ne despart. Dar până atunci odihneşte-te, Violeta. Închide ochii şi uită de maşina pe care ţi-ai cumpărat-o deunăzi şi pentru a cărei răscumpărare ai fost nevoită să mori. Maşina ta nouă a rămas cu o roată spartă, iar viaţa noastră este o maşină cu toate roţile sparte, Violeta. Aşa că poate e mai bine că ne-am despărţit. Totuşi, la despărţire ar fi bine să reuşim să facem interviul promis. Eu am să te întreb, iar tu, calmă şi senină, ai să-mi răspunzi prin somn. Îţi mulţumesc, Violeta, şi-ţi doresc îngeraşi în vis.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
