De mai multe ori, aceeaşi problemă: operatorul îmi dă leii şi bonul, dar nu şi mărunţişul în bănuţi, precum indică bonul. La intrare citesc cu litere mari că pentru operaţiunea de schimb nu se percepe taxă. Deşi sună banal, în alte dăţi nu scoteam o vorbă, pentru că… îmi era ruşine să cer bănuţii care îmi aparţineau pe bună dreptate şi pe care operatorul mi i-a luat fără niciun drept. De data aceasta am îndrăznit să cer ceea ce este al meu. Întreb casierul dacă percepe taxă la schimb. „Nu”, îmi răspunde. Îndrăznesc să-i spun că „a uitat” să-mi întoarcă 60 de bani, conform cursului de schimb, dar şi conform sumei indicate în bon. Îndată m-a luat în răspăr: „Da şi ti meloceşti la 60 de bani?!”. Bună întrebare, mă aprind eu şi fac un efort să răspund civilizat că banii îmi aparţin. „Noi aişi nu ni jiucăm cu bănuţ’. N-am bănuţ’ în casî”(!). E o afacere profitabilă, mă gândesc, e un fel de furt legal – casierul nu dă mărunţişul, ştiind că omului îi va fi ruşine să-l ceară. Oare să nu existe ac de cojoc pentru asemenea şarlatani?
Aş fi trecut şi peste asta, m-aş fi făcut a nu vedea, ca să nu creadă cineva că mă melocesc (că sunt o chiţibuşară), dar prea mulţi şi prea grosolani au devenit coţcarii…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
