R. Moldova, între o „poveste de succes” şi un „proiect eşuat”

Am crezut că anul 2011 va fi unul al dezbaterilor publice şi academice privind statul Republica Moldova – condiţia sa, evoluţia, problemele. Existau pentru aceasta mai multe motive: cea de-a 20-a aniversare de la proclamarea Independenţei, ajunul jubileului de 200 de ani de la anexarea Moldovei de la Est de Prut de către Imperiul Rus, criza politică ce durează de peste doi ani şi care se aprofundează pe fundalul unei crize morale fără precedent a societăţii. În locul dezbaterilor serioase, însă, guvernarea ne-a propus un program distractiv nonstop, ca la uşa cortului, în care rolul de bufoni îl joacă cei trei lideri ai Alianţei de guvernământ, angajaţi într-o tragicomedie cu trei ciobănei – pastişă grotescă a unuia dintre miturile noastre fondatoare…

Am admirat întotdeauna capacitatea noastră, a moldovenilor (când zic moldoveni, mă refer la românii etnici care formează populaţia majoritară a RM), de a ne ocupa de fleacuri şi de a nu identifica adevăratele probleme. Să dăm doar un exemplu, cel mai proaspăt. Am făcut din alegerea preşedintelui subiect de dramă naţională, crezând că aceasta e bomba pusă sub statalitatea moldovenească, dar nu am observat cum, de peste un deceniu şi jumătate, „coace buba” la Comrat şi că anume acolo ar putea apărea pericolul cel mare. Başkanul Mihail Formuzal zice că se va întâlni cu premierul Vlad Filat şi că vor găsi un „compromis rezonabil”. Nu cred, fiindcă întotdeauna „compromisurile rezonabile” s-au făcut doar pe seama noastră! Cine ne garantează că nu există o alianţă „discretă” între Comrat şi Tiraspol, sub bagheta Moscovei, iar başkanul e doar o simplă păpuşă vorbitoare?

Liderii AIE continuă politica PCRM

Mai remarc o ciudăţenie, pur „moldovenească”: cu cât ne apropiem de ziua de 27 august, când vom marca 20 de ani de existenţă a statului Republica Moldova, cu atât mai solidare devin vocile care consideră acest stat… „un proiect eşuat”. Ultimul şi cel mai convingător argument în favoarea acestei concluzii ni-l servesc zi de zi, de doi ani, membrii Alianţei de guvernământ care, în afară de focuri de artificii, „vizite istorice” şi „poveşti de succes”, ne conving că ei, efectiv, nu pot guverna, habar nu au ce este statul şi cum se edifică el. În acest sens, liderii AIE continuă politica PCRM: în cei opt ani de guvernare, comuniştii, prin toate politicile lor, inclusiv cele legislative, au subminat metodic temeliile (foarte fragile!) ale acestui stat. Liderii Alianţei, cu excepţia lui Ghimpu (în cazul episodului cu „decretul privind ziua de 28 iunie 1940), n-au întreprins nicio acţiune ce ar fi ieşit din „matca ideologică” a politicilor ţariste şi sovietice. De peste doi ani, aceştia, ca şi comuniştii, ne hrănesc cu zeamă de pelin, dar ne îndeamnă să strigăm „Halva!”, crezând că astfel ni se va face dulce în gură… Asistăm la o adevărată aventură, de fapt: corabia se îneacă, iar echipajul o declară „o corabie de succes”!?

Cine sapă la temeliile acestui stat?

În interior, această operă este realizată de: 1. elitele politice conducătoare în persoana partidelor politice; 2. presa aşa-zisă statalistă; 3. Mitropolia Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei Moscovei; 4. intelectualitatea moldovenească oportunistă şi rusificată; 5. coloana a cincea a Moscovei, în persoana partidelor, presei, ONG-urilor etc. controlate de Federaţia Rusă.

Din exterior, statalitatea RM este ameninţată de Federaţia Rusă, care tot imperiu a rămas şi care promovează, ca şi Rusia ţaristă şi URSS, aceleaşi politici imperiale faţă de fostele colonii. România – despre care se bate atâta monedă de către ruşi precum că, chipurile, ar „submina statalitatea RM” -, în realitate, a contribuit în măsura cea mai decisivă la apariţia şi menţinerea statului Republica Moldova. Acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi despre aşa-zisa „opoziţie unionistă” de la Chişinău (şi mă refer aici nu numai la fostul „unionist” Roşca), care şi-a adus din plin obolul la consolidarea statalităţii moldoveneşti… Este timpul să recunoaştem că nu unioniştii, ci duşmanii din interior şi din exterior ai României, prin politica lor antiromânească murdară, au menţinut aprinsă flacăra românismului în RM. Timp de 20 de ani, elitele noastre politice au trăit într-o minciună în care şi ele au început să creadă. Tot ce au creat ele, tot ce au pus ele în mişcare în scopul consolidării statalităţii RM – învăţământul antinaţional, istoria integrată, Mitropolia Moldovei, votul etnic, intelectualitatea antiromânească ş.a.m.d. – în realitate, a lucrat împotriva acestei statalităţi! Şi aici ajungem la miezul chestiunii.

Fără naţionalism nu există stat

Perspectivele acestui stat au fost puse sub zodia neîmplinirii din momentul când, în 1994, guvernarea agrariană şi interfrontistă (comunistă) a renunţat la conceptul de „Republica Moldova, al doilea stat românesc” şi a început a-i contrapune pe moldoveni românilor, crezând că astfel vor diminua şi chiar vor elimina influenţa „factorului românesc”. În numele acestui „ideal”, s-a renunţat brutal şi la conceptul de „spaţiu cultural şi spiritual comun”, cărţile româneşti au început să fie oprite la vamă, Statul unitar naţional a fost declarat „polietnic şi multicultural” – anume aceste politici nu au permis statului Republica Moldova se evolueze firesc spre un model civilizat şi funcţional. Cei care s-au perindat la conducerea RM de la 1990 încoace nu au înţeles că pentru a zidi un stat este nevoie şi de o naţiune, iar „mortarul”, liantul folosit în zidire e patriotismul şi naţionalismul statal, luminat. Toate guvernările de până acum însă au luptat împotriva acestui liant, apelând la altul – antiromânismul! -, iar acum avem ceea ce avem: un proiect eşuat!

Prin Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 s-a pus temelia unui stat naţional, nu „polietnic şi multicultural”. La temeliile acestui stat s-a pus ideea de neam românesc, limba, istorie şi cultură română. Când această idee a fost confiscată, iar patriotismul natural, firesc, motivat prin apartenenţa noastră la acelaşi neam, a fost substituit printr-un surogat de „patriotism statal” fără culoare şi rădăcini, acest stat s-a pomenit fără temelii. Deci, nu România, nu unioniştii, ci invers, „stataliştii moldoveni” au adus statul Republica Moldova la faza de proiect eşuat din cauza dosarului identitar nerezolvat sau rezolvat greşit, „împotriva firii”. Înlocuirea antiromânismului agrarienilor şi comuniştilor cu „pragmatismul” de dată recentă ne-a pus în faţa unui „antiromânism cu faţă umană”, care nu contribuie la consolidarea acestui stat însă, iar drama sfâşierii între cei doi vectori, EST şi VEST, va continua, cu toate consecinţele care derivă de aici şi pe care le cunoaştem.

Există soliţii de rezolvare a problemei.

Prima (nu ca importanţă şi cronologie) e consolidarea acestui stat, dar cu o condiţie fundamentală – acesta să fie consolidat ca al doilea stat românesc, iar între România şi RM să se stabilească relaţii cu adevărat speciale şi frăţeşti, fiindcă cele existente astăzi nu sunt sincere şi echitabile din partea Chişinăului. S-o spunem pe şleau: atitudinea RM faţă de România nu va fi cu adevărat frăţească şi sinceră atâta timp cât în Constituţia Republicii Moldova se păstrează Articolul 13, iar în fiecare primăvară vopsim în culori proaspete tancul rusesc de la Leuşeni, cu ţeava îndreptată spre România…

A doua soluţie este reunificarea celor două state româneşti, variantă care astăzi poate fi realizată doar prin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Oare nu din această cauză la Chişinău ideea aderării la Uniunea Europeană este mai mult o frazeologie zgomotoasă? Întreb, nu dau cu parul. Să lăsăm „teoria” despre „voinţa poporului” şi despre aceea că „poporul nu vrea Unire”. Poporul vrea ceea ce vor conducătorii lui. Şi-apoi, vrea acest popor sărăcie şi mafie? Aceasta e voinţa lui politică? Haideţi să-l întrebăm!

A treia soluţie e perpetuarea, sub forma „poveştii de succes”, a „proiectului eşuat” existent astăzi. Ar fi şi asta o soluţie, dacă statul n-ar însemna nu doar o schemă abstractă, ci şi oamenii care trăiesc în el. Aceştia însă, oricât ar fi de manipulaţi, uneori se ridică din genunchi. Iar ca să te ridici din genunchi „esenţialul este să numeşti corect lucrurile”, vorba bătrânului Confucius. Aşadar, şansa supravieţuirii acestui stat e să numească lucrurile corect.