Într-adevăr, de data aceasta, între cele două date importante pentru creștinii ortodocși din R. Moldova – Paștele și Paștele Blajinilor, s-a „strecurat” și ziua de 1 Mai, care este o dată trecută cu roșu în calendar chiar și în prezent, în 2019! Și, de parcă lucrurile nu erau deja destul de complicate, iată că joi a mai trecut o dată peste spațiul interriveran și ziua de 9 mai. O zi greu de calificat și de plasat într-o categorie anume, o zi care, în ultimii 10-15 ani, s-a transformat în încă o baricadă a fronturilor ideologice.
Pentru mulți dintre concetățeni, 9 mai a rămas ceea ce a fost timp de mai multe decenii, în perioada sovietică, și anume Ziua Victoriei, adică ziua în care, în anul 1945, Uniunea Sovietică și aliații săi occidentali au repurtat victoria asupra Germaniei naziste. Pentru alți locuitori ai spațiului pruto-nistrean, 9 Mai este înainte de toate Ziua Europei – momentul când se împlinește încă o aniversare a celebrului discurs pronunțat în aceeași zi, în anul 1950, de către Robert Schuman, prin care erau trasate cele mai importante aspecte ale construcției europene și care astăzi este considerat textul fondator al Uniunii Europene.

Ziua de joi nu s-a lăsat fără de tradiționalele controverse

În lipsa unor date statistice demne de încredere, nu știm care este coraportul de forțe în această încăierare politico-ideologică. Cu alte cuvinte, nu cunoaștem cu un grad de precizie suficient de bun care ar fi procentajul moldovenilor care au celebrat joi Ziua Victoriei URSS asupra nazismului, nici al celor care au marcat Ziua Europei. Un lucru însă poate fi lesne dedus de către oricine cunoaște, cât de cât, specificul moravurilor locuitorilor plaiurilor noastre mioritice: împăciuitori și harnici de felul lor, majoritatea moldovenilor au sărbătorit ambele ocazii la un loc. La fel cum un pahar bun de vin alb de Ziua Europei nu face niciun rău după un pahar bun de vin roșu de Ziua Victoriei, așa au procedat și oamenii de prin părțile noastre. De ce să se lase ei pradă unor antagonisme ieftine, dacă o ocazie nu o exclude pe alta…? Mai ales că, dacă e să respectăm întru totul adevărul istoric, ambele evenimente – și cel din 1945, și cel din 1950 – au avut loc cam în aceeași perioadă a istoriei și pe același continent… Și cu atât mai mult, cu cât una fără altă cele două ocazii nici nu ar fi existat. Fără o victorie categorică împotriva nazismului, o Europă unită, pe care o avem astăzi, nu ar fi fost posibilă. Și invers, victoria împotriva Germaniei naziste nu ar fi fost reală, dacă celelalte țări europene beligerante nu s-ar fi aliat împotriva urgiei naziste.

Și totuși… Și totuși, în pofida considerentelor în favoarea păcii și concordiei pe care le-am expus mai sus, ziua de joi nu s-a lăsat fără de tradiționalele controverse. Pe stradă, în mass-media, pe rețelele de socializare, practic peste tot în spațiul public, acea zi numai pașnică nu a fost. A devenit deja un soi de „tradiție” în ultimii ani, ca această dată să fie o ocazie de manifestare – de cele mai multe ori vulgară, violentă și lipsită de sens – a unor trăiri și sentiment, care nu mai au nimic în comun cu spiritul vreunei din cele două fațete ale lui 9 Mai. Înarmați până în dinți cu adevărul istoric și simțindu-se protejați de zalele impenetrabile ale memoriei strămoșești, fiii, nepoții și strănepoții celor care au trecut prin cel de-al doilea război mondial se simt în drept să facă și să desfacă istoria acelor ani de groază, de parcă ar discuta nu despre imensa tragedie, care a distrus viețile a zeci și sute de milioane de oameni, ci despre ultimul bestseller hollywood-ian.

„Soldații universali” ai frontului ideologic…

Bineînțeles, într-o lume liberă sau, cel puțin, în una care tinde spre mai multă libertate, fiecare este în drept să-și formeze propria sa opinie cu privire la cele mai importante perioade ale istoriei. Problema apare atunci când aceste opinii sunt formate pe baza unor informații trunchiate sau voit deformate, care ajunge la publicul larg. Nu vorbim aici doar de quasi-lipsa curiozității intelectuale, care este la originea ignoranței multor compatrioți, dar și de faptul că preț de mai multe decenii după război, în această regiune a lumii, istoria a fost substituită de o propagandă nu mai puțin agresivă și păguboasă decât cea a naziștilor. Așadar, avem astăzi o masă de oameni, care au puține cunoștințe, dar mult acces la internet de viteză înaltă și care nu ezită nicio clipă să se lanseze în cele mai aprige controverse ideologice. Firește, ei fac acest lucru, împinși de cele mai bune intenții și în numele unor idealuri supreme. Istoria nu este compatibilă cu modul condițional, dar e bine să ne întrebăm oare ce-ar fi făcut unii dintre contemporanii noștri, „soldații universali” ai frontului ideologic, dacă s-ar fi pomenit aievea în dimineața zilei de 28 iunie 1940 în stânga Prutului sau în zorii zilei de 22 iunie 1941 pe unul dintre malurile aceluiași râu? Cu toate că acest front a căpătat în ultimele decenii o nouă calitate, grație noilor tehnologii – de a fi și virtual, și de a procura anonimatul atât de necesar acestor soldați curajoși, cum și-ar fi apărat ei dreptul la opinie atunci, după trei sau patru săptămâni petrecute în vagoanele ticsite de oameni lipsiți de hrană și de apă, în drum spre taigaua siberiană? Sau după câteva luni de înfruntare a iernii din regiunile centrale ale Rusiei, mânați fiind spre cucerirea unor pământuri, care niciodată nu le-au aparținut nici lor și nici strămoșilor lor? Sau în condițiile în care rudele, vecinii sau colegii lor de serviciu ar fi dispărut fără urmă, de multe ori cu tot cu familiile lor, pentru o frază spusă de față cu un activist de partid sau pentru un banc „despre politică” povestit la beție, în compania unor presupuși prieteni?

Al Doilea Război Mondial încă nu s-a terminat

Mulți dintre cei care, în fiecare an, de 9 mai, se livrează cu vădită bucurie unor spectaculoase bătălii pe Facebook și se cred învingători în controverse încrâncenate de pe Odnoklassniki nu ar fi fost cu nimic mai buni decât cei de acum 75-80 de ani, din „tabăra adversă”, pe care îi atacă și îi critică astăzi cu atâta înverșunare. Existența însăși a acestei tabere adverse nu face decât să confirme un adevăr pe care îl simțim și îl înțelegem cu toții, chiar dacă mulți nu vor să-l recunoască: în această parte a lumii, cel de-al Doilea Război Mondial încă nu s-a terminat. A trecut dintr-o fază fierbinte, în care sunt utilizate armele de foc și mor oameni în fiecare zi, într-o fază „rece”, în care sunt lansate permanent bombe ideologice, iar asasinatul moral devine o banalitate. Poate e timpul ca mult stimaţii analiști politici, care fac de serviciu ziulica întreagă pe la toate posturile de radio și TV din acest colț de lume și varsă lacrimi de crocodil plângând de mila acestei țări năpăstuite, să înțeleagă și să accepte: cauza principală a „divizării societății” este anume faptul că, de aproape opt decenii, pe aceste pământuri hălăduiește un veritabil război, care în timp doar se transformă, își schimbă manifestările și aparențele, dar care nici nu are de gând să se sfârșească.

Se zice uneori că istoria este ca o femeie răutăcioasă, care are prostul obicei de a se răzbuna pe cei care o uită. Am putea adăuga că aceeași soartă îi așteaptă pe cei care nu vor să o înțeleagă, pe cei care nu pricep că în niciun război nu pot exista învingători, ci doar victime și suferință. Iar singura soluție pentru a pune capăt unui război este ca acesta să fie înlocuit cu o pace trainică. Simplu şi banal, un adevărat truism: singura alternativă a războiului este pacea. Iar pentru a găsi un model viabil în acest sens, nu e necesar să mergem prea departe, pentru că îl avem chiar lângă noi. Este un spațiu geografic care în ultimele șapte decenii s-a transformat într-un areal al valorilor comune, al prosperității și al păcii. El se numește Uniunea Europeană și încă își mai așteaptă fiii rătăciți prin meandrele istoriei.