„…Georgia, Ucraina, Moldova și Kârgâzstanul sunt pierdute; Adjaria a căzut; Transnistria este asediată. Dușmanii sunt angajați în acțiuni subversive în Uzbekistan și Kazahstan, apropiindu-se de Belarus. Minsk rezistă ferm, dar dacă va cădea, atunci drumul către Moscova va fi deschis”. Nu este o cronică de război, este un extras din reflecțiile lui Dmitri Furman, unul din cercetătorii importanți ai Institutului European din cadrul Academiei de Științe a Federației Ruse, o variantă modernă a ideilor marelui filozof rus P. Ceaadaev, care în esență determină percepția de bază a elitei politice și intelectuale ruse, dar și a majorității rușilor, privind fostul spațiu sovietic.

Ce factori, determină această primordialitate a teritorialității în politica și istoria Rusiei? De ce au fost (și încă sunt) rușii un popor obișnuit cu spații vaste și o senzație de absență a frontierelor? Ce reprezintă problema integrității teritoriale în spațiul postsovietic pentru politicile ruse și de ce rușii privesc această integritate ca o chestiune relativă și pasibilă de a fi schimbată? Sunt întrebări pe care mulți dintre noi și le-au pus în diferite circumstanțe, dar mai ales în corelație cu războiul din Transnistria (1992), cu cel din Georgia (2008) sau în contextul ultimelor evoluții din Ucraina. Răspunsul la aceste întrebări nu este simplu și de multe ori speculativ, din acest raționament consider necesară o intervenție academică, explicabilă prin prisma preocupărilor personale de cercetare pentru această problemă.

Frontieră și teritoriu în istoria Rusiei

Politicile ruse sunt obsesiv focusate asupra „vecinătății apropiate”, un spațiu cu multiple semnificații istorice pentru Rusia, nu doar corelat cu raționamente strategice, dar și strâns legat civilizațional. Două aspecte ale istoriei ruse au determinat această percepție, care face impunerea unor frontiere asupra „lumii ruse” drept impermanentă și nefirească. Primul aspect este unul orizontal și ține de moștenirile istorice ale modalităților de constituire politică a masivului rus: perioada Rusiei kievene a cimentat ideea unității nucleului slav, alcătuit de ruși, ucraineni și belaruși; Rusia mongolă a determinat un amestec cu tătaro-mongolii, care a dezvoltat instinctul și abilitatea posesiei asupra spațiilor vaste, specifică prin excelență urmașilor lui Ginghis Han; Rusia moscovită a generat unitatea velicorușilor, realizată deopotrivă prin unirea benevolă a cnezatelor ruse, cât și aducerea lor forțată în cadrul „nucleului rus”; epoca Rusiei Imperiale a dat dimensiune europeană rușilor, dar și ambiții de jucător important în politicile bătrânului continent; perioada sovietică a ridicat rușii pe culmile influenței, oferind posibilitatea unei perspective globale asupra politicilor, cu posesii extinse de la Berlin la Oceanul Pacific și posibilitatea exercitării unei influențe asupra fiecărei părți a lumii.

Cel de-al doilea aspect al acestei percepții obsesive este unul vertical și este determinat de modelarea istorică a frontierelor ruse, care poate fi rezumat la patru procese și tendințe. Primul a fost procesul de colonizare internă, în sensul descris de S. Soloviev și V. Kliucevski, care vedeau istoria Rusiei ca „…istoria unei țări în permanentă colonizare”. Al doilea proces este așa-numita „adunare a pământurilor”, inițiată de Rusia moscovită în timpul lui Ivan Kalita, care a rezultat la formarea statului unitar rus și crearea premiselor pentru expansiunea ulterioară. Cea de-a treia tendință care a conturat percepția rușilor asupra frontierei și teritoriului a fost extinderea teritorială constantă a statului rus în căutarea securității, până la situația atingerii unor frontiere considerate „naturale”, adică râuri, mări sau munți. În cele din urmă, modelarea teritoriului rus conține o dimensiune imperială, amestecată cu misiuni mesianice, determinată de formele „excepționismului rus” și reprezentat în perioada țaristă de triada – ortodoxie, autocrație și popor, iar în perioada sovietică de comunism, partid și puterea sovietelor. N. Berdeaev a surprins profund această calitate a caracterului rus când a spus că „…ideea mesianică trece prin toată istoria Rusiei până la comunism”.
În acest amalgam de perioade, procese și tendințe noile și vechile teritorii deveneau un spațiu vital unic, generând o unitate organică – „nucleul rus” sau „oikumena”, care era organică, dar nu și armonioasă. Un „scut extern” de dominație asupra statelor vecine era necesar pentru a asigura intangibilitatea „nucleului”, menit să opună rezistență puterilor din vest, sud sau est care amenințau regiunea prin crearea seducțiilor de ordin politic, economic sau ideologic. Menținerea barierelor și contracararea presiunilor externe, odată cu tendințele de integrare în „cealaltă lume” erau condiții sine qua non de supraviețuire a „ideii ruse” și fundamentul ei instituțional. Din acest punct de vedere „ideea rusă” este ideea dominației ruse asupra popoarelor slave și non-slave, care sunt parte a „frontierelor naturale” țariste și sovietice, dar de asemenea dominația politică asupra vecinătății apropiate, adică Europa de Est, Orientul Mijlociu și Asia de Sud, Mongolia și Orientul Îndepărtat. În diferite perioade ale istoriei exercitarea controlului direct și dominația geopolitică asupra acestui spațiu era justificat nu doar printr-un model civilizațional superior (care în realitate avea mari carențe de legitimitate, mai ales în comparație cu cel occidental), ci explicat prin calități metafizice – superioritatea și universalitatea spiritualității ruse, care trebuie acceptată apriori ca un dar dat de Dumnezeu (sau de „Revoluția mondială”) de către toate popoarele care devin parte a Imperiului.

Realități postsovietice

Privind la problema integrității teritoriale în spațiul postsovietic prin prisma interesului rus constatăm că tragedia acestuia a constat nu în faptul că fostele frontiere administrative au devenit frontiere naționale și statale, ci și în faptul că imaginarul teritorial rus se extinde dincolo de frontierele actuale ale Federației Ruse. Prin urmare, marea dihotomie a gigantului rus în relațiile cu fostele republici sovietice este cum să găsească o balanță între a le aborda ca state suverane și independente, menținând cu ele un statut de „relații speciale”. Experiențele istorice din contextul postimperial arată că există două opțiuni pentru o mare putere înconjurată de state mici și „slabe”: ori le cucerește și le domină, ori aceste state devin suficient de puternice să reziste, unind propriile resurse și suportul extern, îngrădind și epuizând potențialul marilor puteri. Frica de a fi dominate împinge statele mici spre crearea unor bariere de îngrădire și caută alianțe externe din partea altor poli de putere, iar frica de proximitate ostilă, izolare și intrusiune externă împinge puterea să-și extindă influența asupra statelor vecine.

Dinamica inter-relațiilor dintre aceste două alternative a fost paradigma Imperiului rus/sovietic timp de peste cinci secole în raport cu teritoriile colonizate și vecinătatea apropiată. Rusia consideră fostele republici sovietice profund instabile intern, expuse influenței externe, aflate într-o confruntare dintre ele, cu propriul separatism sau cu Rusia însăși. Din acest punct de vedere, marea dilemă a Rusiei ca putere este cum să evite crearea unei vecinătăți ostile (sau orice gen de „cordon sanitar”) din fostele republici sovietice și să împiedice transformarea lor intr-o sferă de influență economică și politică (sau potențial militară) din partea altor puteri sau alianțe regionale și globale.

Al doilea război din Crimeea: lecții și paralele istorice

Pentru cineva familiarizat cu instrumentul istoriei nu este greu să observe că între primul război din Crimeea (1853-1856) și actualul război straniu din Crimeea există o mare asemănare, iar actorii, cu unele variațiuni, sunt cam aceiași, ceea ce ne duce la ideea că lucrurile se schimbă cu greu în istorie. Și atunci în conflict erau Rusia şi puterile occidentale, la fel, la mijloc era o falie între civilizaţii şi acest clivaj cultural a jucat un rol important în declanşarea unui război, atunci, pe de o parte, între Anglia, Franţa, Regatul Sardiniei, Imperiul Otoman şi Rusia, pe de altă parte; şi atunci, a propos, a fost un prim război unde presa şi opinia publică au jucat un rol important, noile tehnologii manipulând opiniile publice din ambele tabere. Diferenţa este că atunci puterile occidentale erau îngrijorate de extinderea Rusiei prin conceptul ei de pan-slavism și pan-ortodoxism, iar acum Rusia este îngrijorată de extinderea Occidentului şi, în plus, la mijloc este prinsă o ţară ale cărei probleme de identitate şi de viitor sunt în mare parte afectate de această intrare a trupelor ruse pe teritoriul ei.

Acțiunile curente din Ucraina și Crimeea sunt al treilea caz postsovietic, după războiul din Transnistria și Georgia, în care Rusia folosește integritatea teritorială într-o strategie deja consacrată de securitate, ambiții neoimperiale și atitudine de mare putere pentru afirmare internațională ca putere regională și globală. Toate aceste cazuri sunt o demonstrare a incapacității elitei politice ruse de a transforma spațiul postsovietic în concordanță cu principiile postmoderniste de influență și putere. Acest tip de comportament sugerează că Moscova este dispusă să permită statelor din vecinătatea sa atâta suveranitate și integritate teritorială cât să nu devină un pericol pentru Rusia și să nu genereze provocări asupra percepției sale că aceste state sunt parte a „spațiului vital” rus.

Rusia nu putea accepta situația din Ucraina pentru că aceasta este, în viziunea ei, parte a „lumii ruse”, legată de „nucleu” prin mii de rețele sociale, economice, culturale sau politice; pentru că nu poate accepta desprinderea sa pentru a putea fi „manipulată” împotriva sa într-un conflict geopolitic de proporții; pentru că nu poate permite apropierea Occidentului de „oikumena” rusă, fără riscul de a fi profund destabilizată din interior și chiar pasibilă de a fi destrămată; pentru că evoluția lucrurilor în Ucraina a lăsat impresia unei „conspirații occidentale”, care a răsturnat o putere aleasă legitim, iar principiile dreptului internațional sunt încălcate și justificate cu referire la interesele occidentale, dar condamnate în cazul exclusiv al Rusiei, acest relativism fiind potențial distructiv cu referință în general la nivelul politicilor globale.

Ce vrea Rusia în Ucraina este cel puțin „transnistrizarea” Crimeei și instrumentalizarea ei în relațiile cu marile puteri și Ucraina însăși, iar cel mult „federalizarea” statului ucrainean, cel mai probabil în patru părți – Vest, Sud, Est și Crimeea (la fel ca în cazul R. Moldova), pentru a face previzibil pentru interesele Rusiei procesul politic la Kiev și orientare externă a țării.