Recomand lecţii pentru procurori

Ajuns la intrarea din spate a instituţiei, l-am văzut pe procurorul, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, cum pleca la masă. S-a întors puţin mai târziu cu încă un bărbat, în trenci negru, pe care nu-l cunosc, dar care, odată ajuns în sala de aşteptare, s-a interesat: „Este presa aici?”. M-am apropiat şi am mers la postul de intrare, unde mi-am predat actele, ca de obicei, după care urma ca cineva să mă însoţească sus, în biroul procurorului de care aveam nevoie. Am auzit că omul în trenci negru i-a spus poliţistului de la intrare că mă duce „în trei”. Încă nu ştiam ce înseamnă asta…

„Trei” este o cămăruţă îngustă de la parter în care, dacă excludem mirosul strident de sudoare, rămân două măsuţe şi trei scaune. Este una dintre încăperile unde sunt audiate persoanele cercetate la Anticorupţie, îmi explica omul în trenci negru. Sus, pe perete, într-un colţ este instalat un dispozitiv de înregistrare audio, iar în partea opusă – o cameră video. Până a coborî procurorul, am intrat în vorbă cu bărbatul în trenci negru, care părea a fi destul de amabil. M-am interesat de ce ne aflăm în „trei”. Mi-a spus că „aşa trebuie”. L-am întrebat dacă e procuror şi a negat…

Nu mai conta, pentru că intrase procurorul căruia i-am uitat numele. S-a aşezat la masa cea mai mare, şi-a scos cu limba mâncarea dintre dinţi şi… „Ce vă interesează?”. Am început să vorbesc, dar m-am oprit. Cel în trenci negru a închis uşa, dar nu a ieşit, ci a rămas cu noi, plimbându-se prin încăpere. „Cine e domnul?”, am întrebat. Procurorul parcă s-a aprins şi mi-a aruncat răspicat: „Vă deranjează?”. Da, fireşte că mă deranjează, i-am spus, pentru că mă aflu la o întâlnire de serviciu, pentru că m-am legitimat la intrare şi pentru că prezenţa unei terţe persoane e inutilă. Au schiţat ambii zâmbete scurte, după care omul în trenci negru s-a aşezat chiar în faţa mea. Aşa a stat până la urmă – tăcea şi se uita ba la mine, ba la celălalt care, între timp, se tot răstea, că de ce adică vrem probe contra lui Voronin în cazul pădurii de la Ţiganca, dacă acestea nu există? Atenţie: a fost reacţia la o simplă întrebare dacă Voronin este sau nu audiat în dosarul Popuşoi…

N-am aflat nimic din ceea ce mă interesa. Pur şi simplu am pierdut timpul. Procurorul a refuzat să-mi răspundă la majoritatea întrebărilor, iar „trenciul negru” îmi stătea în cap. Probabil, am transpirat şi eu. Mă simţeam ca un acuzat, dar pentru ce? Pentru că-mi fac meseria şi solicit informaţie? Evident, există secretul anchetei, dar mai presus de toate există o etică, un bun-simţ, de care trebuie să se conducă toţi procurorii – nu numai generalul Zubco şi adjuncţii săi. La fel cum, dacă vine cineva la redacţie şi-mi solicită o întâlnire între patru ochi, eu înţeleg că am în faţă un om care n-a bătut drumul până aici, ca eu să-mi arăt aerele în faţa lui. Mai mult, în ultimii ani, m-am întâlnit cu şefi de state şi de guverne, cu alţi oameni păziţi până în dinţi, dar nimeni – nici chiar Voronin pe când era preşedinte – nu-şi chema paza să-mi stea în ceafă atunci când discutam… Cunoscând mulţi procurori foarte de treabă şi bine educaţi, sper că cel căruia i-am uitat numele este o greşeală urâtă, nimerită din întâmplare în sistem. Ca să nu se mai repete astfel de cazuri ruşinoase pentru toată procuratura, recomand procurorului general să-şi trimită angajaţii, care nu prea comunică cu presa, barem la nişte cursuri de bună creştere.