Reconcilierea unirilor

Mi-a plăcut ce am văzut acolo. Mulți tineri și oameni frumoși, dornici să schimbe lucrurile în țară și să facă „democrația acasă”. Cu siguranță calea aleasă de Maia Sandu și echipa ei este una dificilă, mai ales într-un context politic profanat de oamenii care s-au jucat de-a democrația și partidele, cu resurse puține, fără posturi tv și presă loială și fără oameni „cunoscuți”, cu excepția liderului. Toate acestea indică aparent o mare dificultate de a deveni un partid de alternativă la guvernare și a înfrunta hidra bicefală a actualei guvernări.

Există însă mai multe elemente ajutătoare care pot avantaja PAS-ul. Spiritul protestatar față de actuala guvernare a dezvoltat un anumit electorat pregătit să-și asume schimbarea, care cu siguranță se va regăsi în lucrurile pe care le spun pasiștii. Necesitatea de menține a integrității parcursului de integrare europeană face ca partidul să fie unul din cei mai importanți candidați de a deveni „salvatorii” acestui parcurs, compromis de actuala guvernare „proeuropeană”. Discursul vicepreședintelui Partidului Popular European Dara Murphy la congres a accentuat două momente importante din acest punct de vedere. Primul că „afacerile” tandemului Plahotniuc-Dodon sunt cunoscute europenilor și ele prezintă un pericol pentru viitorul democrației și a ideii europene în R. Moldova. Cel de-al doilea că cel mai mare partid european susține PAS și pe Maia Sandu, pe care îi vede ca parteneri în dialogul de a redresa lucrurile la noi. Partidul mai este avantajat de calitatea oamenilor care se regăsesc acolo, de principiile de constituire a noii formațiuni, extrem de riguroase și selective, care pot fi periculoase în context moldovenesc, din considerentul „orgoliului și rânzii” moldovenilor, dornici să fie iertați și acceptați cu ușurință în fiecare partid nou care apare, doar din considerentul că este „cineva”. Poate membrii partidului nu au experiența „marelui joc” politic, fiindcă majoritatea sunt oameni onești și mai ales tineri care vin din afara „bâlciului”, dar la cât de mizeră este această construcție, lucrul dat este cu siguranță mai bine.

Dintre lucrurile pe care le-am observat în cadrul partidului sunt câteva elemente de risc, pasibile de a dinamita în timp partidul. Mai ales când se va contura posibilitatea ca acesta să intre în Parlament și la guvernare. Primul este identificarea partidului cu Maia Sandu, care chiar dacă nu este Vlad Filat și nici Vlad Plahotniuc, trebuie să evite, prin a scoate în evidență și a promova oamenii PAS, sindromul „partidului-om”. Decalajul dintre cei „școliți” în Occident și restul trebuie estompat, printr-o echilibrare și înțelepciune, pentru a nu genera frustrări și senzație de elitism, la fel ca și senzația că tinerii sunt motorul acestui partid și forța lui creatoare. În condițiile R. Moldova, acest lucru nu merge prea bine, cu atât mai mult că politicile în teritoriu vor fi făcute de „caii bătrâni, care nu strică brazda”. Zelul „feministelor” trebuie temperat, oricum este evident că PAS vine cu agendă de egalitate a șanselor pentru femei și bărbați, prin urmare o promovare agresivă a ideii de femeie-politician este păguboasă și dăunătoare pentru moment într-o societate patriarhală și misogină ca cea moldovenească.

Și acum despre cea mai importantă problemă a PAS-ului și a Maiei Sandu – cum să abordeze problema unionismului și a relațiilor cu România? Am dedus asta din felul în care lidera PAS a răspuns întrebării privind faptul că suntem români și R. Moldova este al doilea stat românesc, dar și din discuțiile pe care le-am avut cu Maia Sandu și anterior. Nu poți răspunde „aistoric” și „aliterat” la o chestiune care are în esență identitatea noastră românească, chiar dacă o faci din considerente de strategie electorală și dorință de reconciliere. Acest fapt se referă apropo și la celălalt partid de opoziție, Platforma pentru Demnitate și Adevăr. Adevărul este că noi istoric suntem un tot întreg cu România, avem o istorie și o cultură comună, care au fost separate de nenorocirea totalitară. Sigur că este simplu să te ancorezi în ideea de integrare europeană ca soluție magică pentru R. Moldova și să vrei să lupți cu corupția ca cel mai mare flagel al țării. Dar acest spațiu este plin de istorie și o lipsă de conștientizare și articulare a acestui fapt te transformă cel puțin în ipocrit. Dacă Maia Sandu nu poate face acest lucru, să-l spună Virgiliu Pâslariuc, care cu siguranță se pricepe mai bine la chestiunile istorice. Și nu doar în partid.

Înțeleg dificultatea abordării unionismului și relațiilor cu România în R. Moldova. Acest lucru aduce voturi, dar și ia voturi. Unionismul a fost călărit de Roșca, Ghimpu, iar acum de Șalaru, fără ca acest lucru să se reverse cel puțin într-un act de guvernare calitativă care să convingă că „unioniștii” nu-s corupți. Mai recent, unioniștii, dincolo de faptul că sunt considerați de tărtăcuța pleșuvă a președintelui-economist „anti-stataliști, râsuri și lepădături”, au început a fi bănuiți de faptul că sunt întreținuți de Plahotniuc, care prin aceasta dorește să rupă voturi de la PAS și PPDA. Iar când te mai gândești că o eventuală negare a românismului și unionismului îți aduce complicații cu România, stat-membru NATO și UE, principalul nostru partener și susținător, atunci lucrurile se complică și mai mult.

Cum să le împaci pe toate și pe toți, este greu de imaginat, în condițiile în care „stânga” comunistă și socialistă a dominat viața noastră politică în anii de independență, iar Federația Rusă se vede aici ca la ea acasă. Dar acest lucru s-a întâmplat tocmai din considerentul că partidele de centru-dreapta n-au avut mesajul politic clar, asumat și educativ care trebuie să reiasă din Declarația de Independență, actul constitutiv fundamental al R. Moldova. Mai ales atunci când au ajuns la guvernare după 2009. Pe această greblă a călcat PLDM, plin de băieți școliți la Iași, dar care s-au făcut că plouă când a venit momentul condamnării comunismului. Pe această greblă calcă PAS și PPDA.
În realitate, isteria unionistă de pe dreapta și stânga, de multe ori estompează și întreține, ca alternativă politică, celelalte forme de „unionism”.

Primul şi cel mai important la ora actuală este cel de unire cu Uniunea Europeană, cunoscut sub denumirea de integrare europeană. Al doilea este unirea cu regiunea transnistreană, cunoscută ca proces de reîntregire teritorială a R. Moldova, iar cel de-al treilea „unionism” este cel euroasiatic, care doreşte aducerea R. Moldova într-o uniune vamală şi/sau suprastatală, care are ca centru de gravitaţie Federaţia Rusă. Pentru unii aceste „unionisme” se suprapun (unirea cu România şi unirea cu UE; unirea cu Transnistria şi uniunea euroasiatică; unirea cu Transnistria şi cea cu UE ), pentru alţii acestea sunt concurente (unirea cu România este incompatibilă cu realizarea unităţii cu Transnistria, la fel cum nu poţi fi deopotrivă în UE sau România şi în orice fel de uniune euro-asiatică cu sau fără Transnistria).

Aparent, unionismul românesc, în felul cum a fost conceput în secolele XIX şi XX, este actualmente estompat de această formă superioară de unitate, pan-europeană, care devine apanajul unei unităţi româneşti într-un context de unitate euroatlantică. Din acest considerent, agitaţiile actuale privind unionismul care se atestă în R. Moldova vin undeva în contrasens cu această redimensionare a ideii de unitate românească în accepţiune europeană. Dar acest unionism tradiţional nu poate fi exclus în totalitate din memoria istorică și poate căpăta consistenţă în condiţiile unei falimentări a R. Moldova ca entitate statală. Fie că este determinată de incapacitate internă de reformare, fie stimulată din exterior de posibilitatea angrenării într-o uniune euroasiatică, considerată inapropiată de majoritate pentru viitorul acestui stat sau de eşecul procesului de integrare directă a R. Moldova în UE. Acest lucru trebuie spus unioniștilor și implicit cetățenilor R. Moldova.

Dar cel mai important pentru problema unirilor este faptul că procesul de aderare la Uniunea Europeană le poate reconcilia pe trei dintre ele – unirea cu „europenii”, cu „românii” și cu „transnistrenii”. Sunt unionist și nimic nu mă va clinti vreodată din acest crez. Dar cred că este păcat să stricăm o țară frumoasă și integră ca România, printr-o unire cu un stat falimentar, plin de corupție și valențe antiromânești ca R. Moldova. Ar fi egoist să pasăm această patologie asupra tuturor românilor, când acest efort poate fi tratat cu ajutorul marii familii europene. Știu prea bine care a fost prețul plătit de România pentru integrarea interbelică a Basarabiei. La fel cum ar fi egoist să te unești cu România și astfel să abandonezi miile de români din Transnistria și să pierzi iremediabil Tighina, un oraș românesc prin definiție istorică.

Înțeleg foarte bine că unirea cu România este la fel de îndepărtată ca și „unirea” cu Uniunea Europeană, să nu ne creăm iluzii din acest punct de vedere. Dar în ce cred cu adevărat sunt procesele de „europenizare” și „românizare” ale acestui stat, ambele complementare și decisive pentru salvarea sa. Europenizarea se referă la procesele de construcţie, transmitere şi instituţionalizare a regulilor formale şi informale, procedurilor, paradigmelor, politicilor, stilurilor, „felului de a face lucrurile”, a credinţelor şi normelor comune care sunt iniţial definite şi consolidate în luarea hotărârilor la nivelul UE, iar apoi încorporate în logica discursului intern, a identităţilor, a structurilor politice şi a politicilor publice din fiecare stat membru sau a celor în curs de aderare. Pentru statele din spaţiul est-european „europenizare” a fost o parte componentă şi chiar o premisă pentru o transformare amplă, ceea ce a însemnat deopotrivă depăşirea reminiscenţelor comuniste şi redobândirea unui rol deplin în spaţiul politic şi economic european, exact cum pe timpuri acest deziderat a constituit o premisă importantă de europenizare pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene şi cum urmează să fie pentru R. Moldova.

Românizare înseamnă recunoaşterea explicită a faptului că R. Moldova este al doilea stat românesc, iar populaţia sa majoritară sunt moldoveni români, care vorbesc limba română, fapt ce ar spori sensibil aderenţa românilor basarabeni la edificarea proiectului statalist moldovenesc şi ar oferi acel element central, din punct de vedere etnic, în modelarea naţiunii moldoveneşti civice. Acest fapt ar da legitimitate istorică statului R. Moldova şi i-ar oferi un suport cultural prin raportarea la spaţiul de civilizaţie românească. Realizarea acestor deziderate, odată cu asumarea plenară a valorilor europene, ar putea în timp contracara eforturile de rusificare a R. Moldova şi menţinerii sale în sfera de influenţă rusă, eforturi susţinute asiduu de Moscova, prin varii instrumente, pe tot parcursul perioadei de independenţă. În plus acest lucru ar oferi un plus de încredere în relaţiile cu minorităţile etnice din ţară şi ar spori şansele de integrare teritorială, prin oferirea unei omogenităţi la nivelul percepţiei identitare.
Anume acest lucru trebuie spus unioniștilor și implicit cetățenilor R. Moldova dacă vrei acțiune, solidaritate, să fii demn și adevărat.