„Reglementarea diferendului transnistrean nu poate fi realizată prin federalizarea R. Moldova”

Au trecut 20 ani de la începutul războiului pentru integritatea şi suveranitatea R. Moldova, un război provocat de către forţele imperiale ruse care doreau cu orice preţ să menţină sistemul comunist şi antinaţional. În timp ce Moldova independentă schiţa timidă poduri de flori spre acasă, şi, implicit, spre Europa, Rusia pregătea blindate şi tancuri pentru poduri de foc la Nistru. Fiecare detaliu, fiecare nume sau document din acele timpuri devin pagini din istoria recentă a neamului nostru. De data aceasta, l-am îndemnat la mărturisiri pe colonelul în rezervă dr. Anatol Munteanu, unul dintre acei care au trăit din plin evenimentele războiului din 1992.

– Domnule Munteanu, ce regretaţi cel mai mult atunci când vă amintiţi de războiul de pe Nistru?

– Regret faptul că nu am spus lumii întregi, din start, că-i vorba de un război între Rusia şi R. Moldova, un război în care prima este agresoare şi cotropitoare. Războiul de pe Nistru nu a fost un conflict intern, între o parte a R. Moldova şi altă parte a ei. El a fost plămădit la Kremlin şi susţinut de Moscova din punct de vedere politic, militar şi material. Scopul lui concret a fost împiedicarea unirii R. Moldova cu România. Provocările puse la cale de serviciile secrete ruseşti la Dubăsari şi Tighina au avut scopul de a scoate armament, dar şi soldaţii Armatei a 14-a din cazărmi, ca să fie implicaţi direct în război. De altfel, generalul Aleksandr Lebed, comandantul Armatei a 14-a ruseşti din acele zile, ameninţa cu insolenţă Chişinăul că-l „ocupă în câteva ore” şi, dacă va trebui, tancurile sale pot ajunge şi „la Bucureşti, în alte câteva ore”. Aiureli ruseşti. Din punctul meu de vedere, generalul nu cunoştea şi nu aprecia România la justa ei valoare, ca putere economică şi militară.

– Deci, astăzi este clar că Rusia a pornit războiul pentru a împiedica revenirea pământurilor româneşti din stânga Prutului la matca strămoşească?

– Fără îndoială! Moscova pregătea capcane în acest sens îndată după 31 august 1989, când limba română fusese decretată limbă de stat în spaţiul dintre Prut şi până dincolo de Nistru. Kremlinul a fost alarmat de trecerea scrisului nostru la alfabet latin, de aprobarea Tricolorului ca drapel oficial de stat, de Imnul nostru naţional „Deşteaptă-te, române!”, dar şi de faptul că am refuzat să semnăm Acordul unional de reintrare în componenţa URSS, după care R. Moldova şi-a declarat suveranitatea şi apoi independenţa.
De fapt, un detaliu semnificativ în acest sens l-a rostit, la 22 octombrie 2002, în incinta Parlamentului R. Moldova, Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse: „Războiul din 1992 a avut un singur scop: să împiedice unirea R. Moldova cu România”. Pentru a opri acest proces, Federaţia Rusă a înarmat Tiraspolul, i-a pus la dispoziţie Armata a 14-a şi i-a trimis mercenari bine plătiţi, lansând, totodată, şi un război informaţional împotriva R. Moldova.

– Unde eraţi în primăvara lui 1992?

– Eram la Chişinău, unde îndeplineam două funcţii: una în Guvern, cealaltă la Direcţia de contrainformaţii, ca ofiţer. Aveam oameni în diferite domenii şi segmente de activitate, inclusiv în executivul de la Tiraspol. Culegeam informaţii şi date concrete despre punctele de dislocare ale batalioanelor separatiste şi de cazaci, precum şi dotarea acestora cu armament de luptă. În plus, monitorizam deplasarea trupelor militare pe teritoriul Transnistriei.

– Aţi luptat alături de combatanţi?

– Ca participant la Mişcarea de renaştere naţională, m-am aflat în miezul acestui conflict de apărare a integrităţii R. Moldova. Am fost alături de regretaţii Grigore Vieru, Leonida Lari, Gheorghe Ghimpu, Ion Vatamanu, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, alături de Mihai Cimpoi şi Ion Hadârcă… Cu militarii din Batalionul „Tiras-Tighina” am eliminat posturile separatiste din localităţile Mălăieşti, Butor, Taşlâc, Grigoriopol, până la Dubăsari.

– Ce se întâmpla la 2 martie 1992?

– 2 martie 1992 a fost ziua când R. Moldova a devenit membră a ONU. Separatiştii voiau să dovedească lumii că în R. Moldova există probleme grave şi că ea n-are ce căuta în ONU. În acea zi, forţe înarmate au atacat sediul de poliţie din oraşul Dubăsari, circa 29 de ofiţeri şi subofiţeri de poliţie fiind arestaţi. Şi tot atunci, satul Cocieri a fost bombardat, înregistrându-se morţi şi răniţi din rândurile populaţiei civile. A fost atacată şi secţia orăşenească de poliţie din Tighina. Aceste acţiuni militare au fost atribuite separatiştilor, dar ele au fost susţinute de militari profesionişti din Armata a 14-a a Federaţiei Ruse.
Cazaci înarmaţi atacau ziua în amiaza mare, împreună cu gardiştii smirnovişti, sediile organelor republicane din stânga Nistrului, făceau incursiuni şi în dreapta Nistrului – în localităţi din raioanele Criuleni, Ştefan-Vodă, Căuşeni. Acţiunile lor urmăreau atragerea R. Moldova într-un conflict militar deschis, pentru ca, sub pretextul apărării ruşilor din regiune, Federaţia Rusă să poată interveni oficial cu armata sa.

– Ceea ce a şi făcut…

– Într-adevăr, generalul Aleksandr Ruţkoi, vicepreşedinte al Federaţiei Ruse, declara că intervenţia armatei ruse a fost impusă de „măcelul” declanşat de români contra ruşilor din Transnistria. Dar tancurile Armatei a 14-a au trecut Nistrul în Basarabia şi au declanşat un adevărat masacru la Tighina. La începutul conflictului, au intrat în luptă peste 3000 de ofiţeri şi specialişti militari ruşi, peste 12000 de gardişti, cazaci şi voluntari ruşi. În depozitele Armatei a 14-a se aflau câteva mii de vagoane de armament şi muniţie, inclusiv peste 200 de tancuri T-64 şi T-72, peste 250 de autoblindate BMP şi BTR, 220 de sisteme de rachete…

– Cunoaşteţi ce efectiv de trupe moldoveneşti a fost antrenat în războiul transnistrean?

– La 1 iunie 1992, în apropierea sau în zonele de luptă Cocieri, Dubăsari, Coşniţa, Doroţcaia, Varniţa şi Tighina erau pregătite 58 de tunuri antitanc tip PTUR „Şturm” şi „Concurs”, 44 de maşini blindate BTR-60, 237 staţii radio, 280 aruncătoare de grenade, peste 5000 de pistoale Kalaşnikov, 50 de tunuri de calibru 80, 152, 122 şi 120 mm. Din păcate, acest armament a fost folosit foarte rar. De pildă, la Tighina, unde au intrat tancurile ruseşti, comandanţii moldoveni au folosit doar trei-patru tunuri din care două erau antiaeriene. Din câte cunosc, din partea R. Moldova, împotriva separatiştilor şi mercenarilor ruşi au luptat 3564 de soldaţi şi ofiţeri, 2000 de poliţişti, 321 de angajaţi ai securităţii şi 3000 de voluntari. Dar la început, la doi-trei combatanţi revenea doar câte un pistol Kalaşnikov. Autoblindatele erau fără mitraliere. Mai târziu, unităţile de infanterie motorizată de la Coşniţa-Doroţcaia au fost dotate cu armament sovietic şi echipament românesc.
– Ce imagini de neuitat v-au rămas de la războiul din 1992?
– Nu voi uita vreodată episoadele luptelor de la Dubăsari, Coşniţa şi Doroţcaia, unde a căzut Filip Lupaşcu şi camarazii săi de arme. Nu pot uita tragedia de la Gâsca, nici luptele de la Cocieri sau, mai ales, de la Tighina, unde armata rusă, cu tot arsenalul ei, nu ne-a înfrânt şi nici n-a reuşit să ne scoată din oraş. Groaznică imagine e cea a refugiaţilor moldoveni care şi-au părăsit casele, pentru a trece dincoace de râu. Toată lumea a blestemat cruzimea mercenarilor ruşi, care-i schingiuiau fără milă pe moldoveni, numiţi de ei români-fascişti. La mulţi dintre prizonieri mercenarii lui Kostenco le tăiau urechile, degetele sau alte organe, după care îi aruncau în râu sau în movilele de gunoi. Pentru asta aşteptam să fie traşi la răspundere criminalii de război Smirnov, Rileakov, Finaghin, Dobrov, Harcenko, Chiţac, Mărăcuţa, care au şi alte zeci de capete de acuzare pentru acţiunile lor antistatale împotriva R. Moldova…

– Totuşi, în războiul de la Nistru s-au evidenţiat prin eroismul lor foarte mulţi moldoveni, inclusiv comandanţi bine pregătiţi, devotaţi cauzei naţionale, care, cu forţe mici, au repurtat victorii mari asupra unui inamic mult mai numeros şi mai bine înarmat. Pe care dintre ei i-aţi îmbrăţişa acum?

– Una dintre cele mai combative şi bine pregătite unităţi, cu o excepţională capacitate de luptă, a fost Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială, supranumită „Brigada de fier“, comandată de neînfricatul colonel Anton Gămurari. Acesta a reuşit să bage groaza în rândurile forţelor separatiste. Aş mai adăuga şi alte nume precum maiorul V. Motanga, maiorul V. Troenco, locotenent-colonelul A. Caraman, locotenent-colonelul Gh. Delejan, locotenent-colonelul S. Haritonenco, căpitanul A. Stati, alţi comandanţi de unităţi şi subunităţi. Şi încă ceva, despre care foarte puţin se vorbeşte. Îndată după declanşarea războiului, în satele din partea stângă a Nistrului au apărut grupuri înarmate de tineri voluntari, cu vârsta între 12-18 ani, care, ca nişte partizani, au luptat cu preţul vieţii împotriva separatiştilor. Ei nu aveau dreptul să fie înrolaţi în armată sau poliţie şi au ales această cale de luptă împotriva mercenarilor ruşi. Uneori, acţiunile lor erau coordonate de comandanţii unităţilor de poliţie şi securitate. Liderul acceptat de toţi tinerii a fost curajosul luptător Ion Grecul. Era zvelt, blond şi purta cu el un pistol-mitralieră de care nu se despărţea niciodată. A murit în luptele de la Dubăsari… Detaşamentele lor, numite „Burunduci“, „Daci“, „Scorpioni“, „Răzeşi“ sau „Vectori” acţionau în localităţile Dubăsari, Roghi, Corjova şi Lunca. Tinerii luptători atacau prin surprindere cazărmile inamicului, depozitele militare, locurile aglomerate sau hotelurile pline cu cazaci. Erau atacuri fulgerătoare, nu durau mai mult de 15-20 de minute. Ei nu-şi divulgau numele şi acţionau pe cont propriu. Cunoscând foarte bine locurile, se furişau prin râpe şi vâlcele, organizau ambuscade chiar pe poziţiile inamicului.

– Fiecare război are, până la urmă, nişte statistici. Cunoaşteţi care sunt acestea, în urma evenimentelor de pe Nistru?

– La luptele din 1992 au participat peste 10 mii de combatanţi. Potrivit datelor oficiale, pe câmpurile de luptă au căzut 386 de eroi. Dar cred că numărul lor e mult mai mare. Alte câteva mii de combatanţi au fost răniţi şi astăzi sunt invalizi de război sau suferă din cauza rănilor provocate pe front.

– Oare câţi dintre ei au suferit din trădare sau de aceea că unii ofiţeri au fost iresponsabili?

– Unul dintre cele mai cunoscute exemple de trădare din partea ofiţerilor cu funcţii superioare a fost operaţiunea militară de la Tighina. Aici, armata noastră a suferit o înfrângere zdrobitoare. În această bătălie, forţele secesioniste au fost susţinute de transportoare blindate, tancuri şi de infanteria Armatei a 14-a. Din partea moldovenilor, operaţiunea a fost condusă de generalul F. Dabija-Kazarov şi de adjunctul ministrului Apărării, generalul Pavel Creangă. Practic, pierderea pe frontul Varniţa-Tighina a însemnat începutul irosirii oricărei şanse de a câştiga în acel război. Neînţelegerile dintre comandanţii din armată s-au răsfrânt direct asupra subordonaţilor. Colonelul Nicolae Petrică era mereu admonestat de generalul Pavel Creangă atunci când îşi permitea o libertate mai mare de acţiune: „Generalul Creangă mă mustra cu severitate ori de câte ori lansam un atac asupra separatiştilor. Considera că nu este bine să-i provocăm! Nu ştiam ce să le mai spun ostaşilor şi comandanţilor din subordine. Iar dacă îi solicitam să ia o decizie, generalul îmi spunea să mă descurc singur. Acelaşi răspuns îl avea şi pentru alte cadre de pe front. Nu voia să-şi asume nicio responsabilitate”.

– Cunoaşteţi ce îi frământă astăzi pe acei care au apărat integritatea R. Moldova?

– Oamenii politici i-au uitat pe acei care au luptat cu arma în mână contra mercenarilor ruşi. Ei se zbat acum în lipsuri şi mizerie, cu greu îşi mai găsesc un loc de muncă şi, ceea ce este mai grav, nu beneficiază de niciun fel de înlesniri, sunt trataţi cu aroganţă şi chiar cu ostilitate de actualele autorităţi ale statului.

Statul nu are un program de reabilitare post-război pentru ei. Ofiţerii din MAI sau de la Apărare au fost concediaţi sau trecuţi în rezervă înainte de termen.

În 20 de ani de la războiul de pe Nistru au plecat în lumea celor drepţi peste 3500 de combatanţi. De cele mai multe ori, cauza morţii este sănătatea şubrezită, agravată de rănile din timpul războiului şi afecţiunile psihice generate de sindromul post-război, dar şi din cauza necazurilor vieţii şi a izolării sociale. Cei rămaşi în viaţă se simt umiliţi, au sentimentul că au luptat degeaba. Cu ce s-au ales camarazii mei?
Lui Filip Lupaşcu, trădat şi ucis pe Dealul lui Traian de lângă Coşniţa, i-au rămas doi copii orfani. Soţia lui a încercat să obţină un credit preferenţial, conform unei hotărâri de guvern, dar, deşi legea îi garantează aceste drepturi, nu a obţinut nimic. Indemnizaţia de 500 de lei care se acordă cavalerilor Ordinului „Ştefan cel Mare” ar fi fost o salvare pentru cei doi copii rămaşi fără tată, numai că atunci când a solicitat-o i s-a spus că doar cei vii au dreptul la indemnizaţie.

Anatol Cobâlaş din Floreşti a trecut prin două războaie – cel din Afganistan şi cel de la Nistru. În luptele de la Coşniţa a fost grav rănit, rămânând paralizat de ambele picioare, la doar 31 de ani. Fiica sa avea 12 ani, iar băiatul – doi anişori. Din presă a tot aflat că i s-a dat ba un cărucior, ba un computer, dar n-a primit nimic. S-a stins din viaţă în 2000, la 39 de ani, fără să mai apuce să-şi vadă copiii puşi pe picioarele lor.

Plutonierul Andrei Izbaş a ars de viu la Gâsca. Trei copii au rămas fără tată. Ion Căpăţână putrezeşte în mormânt fără ca cineva să-şi mai amintească de el. Ştefan Jurja e şomer, nu are cu ce-şi hrăni familia… E trist, tare trist.

– Chişinăul vrea să restabilească adevărul istoric despre acel război?

– Regret că R. Moldova nu a mediatizat acest război. E nevoie să separăm faptele reale de legende. Tăcând, riscăm să acceptăm ca adevărul tragic să fie ascuns. Tinerii din Transnistria cresc în continuare cu poveştile despre „atrocităţile” comise de „fasciştii moldoveni”. Nici până astăzi nu a fost demarată o investigaţie oficială în care să fie adunate mărturii şi amintiri ale combatanţilor acelui război. Uneori ţi se pare că cineva doreşte intenţionat ca totul să fie dat uitării. Între timp, Tiraspolul, asistat de Moscova, îşi propagă prin mass-media teza lui principală – că războiul a dezvelit faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

– Credeţi că Rusia va insista cu ideea federalizării R. Moldova?

– Federalizarea nu are niciun viitor în R. Moldova. Susţinătorii şi misionarii federalizării au interese ruseşti. Pe de altă parte, federalismul reprezintă o concepţie perimată ca formă de organizare statală. Reglementarea diferendului transnistrean nu poate fi făcută prin federalizarea statului, ci prin consolidarea lui, pe baza Constituţiei.