Am scris despre asta chiar în paginile TIMPULUI, într-un articol care aşa şi se intitula – „Despre mizeria din sportul moldovenesc”. Ştiam despre „otkat”-ul de 10% (lumea din sport zice că această „zeciuială” porneşte de la Manolachi, căruia aşa şi i-a rămas porecla „10%”) pe care „băieţii isteţi” de la minister îl luau de la federaţii pentru a le oferi finanţare la competiţii sau cantonamente (cu toate abilităţile mele lingvistice nu am găsit un echivalent acestui cuvânt în limba română), despre cele „10%” sau mai mult care se dădeau la achiziţiile publice pentru a desemna învingătorul, despre şmecheria federaţiilor în a spăla cât mai mulţi bani de la minister, prin intermediul unor scheme deja tradiţionale. Ştiam despre „marele combinator” din sportul moldovenesc – Veceaslav Manolachi – tot el rectorul Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport sau alţii ca el, care de ani de zile au transformat universităţi şi federaţii în instituţii care lucrau în propriul lor beneficiu, încălcând flagrant legislaţia ţării şi principiile olimpice. Îmi părea că ştiu totul…
Mare însă mi-a fost mirarea atunci când m-am ciocnit propriu-zis de aceste probleme, când le-am văzut din interior şi a trebuit să le gestionez. Pentru că impactul cu realităţile din sportul moldovenesc mi-a depăşit aşteptările şi capacitatea mea iniţială de a înţelege cum este posibil un asemenea marasm. Iar acest lucru nu-mi lăsa altă opţiune decât să declar război total acestui fenomen. Altfel aş fi devenit prizonierul acestui sistem, l-aş fi acomodat sau într-un caz şi mai rău aş fi fost strivit de enormitatea presiunii sale. Problemele sportului nu sunt o excepţie de la ceea ce se întâmplă în restul domeniilor. Din contra, dacă aici, într-un domeniu cu resurse limitate, persistă asemenea dimensiune de anormalitate, atunci îmi imaginez ce se întâmplă în sistemul de justiţie, economie, transport, drumuri, finanţe, bănci, comerţ, vamă, acolo unde există acces la resurse mult mai extinse.
Am spus de mai multe ori că sportul în aceşti douăzeci de ani de independenţă a avut de suferit din cauza neglijenţei clasei politice, care prin indiferenţă, lipsă de interes şi atitudine, prin distrugerea metodică a stadioanelor, terenurilor de sport sau a sălilor sportive, prin lipsa de viziune asupra dezvoltării sale sistemice, prin neglijarea aspectelor fundamentale în care funcţionează sportul de performanţă, a făcut ca acest domeniu absolut strategic pentru imaginea şi vitalitatea unui stat, să devină unul marginal în sensul politicilor de stat. Dar aceasta este doar o parte a medaliei. Sportul a fost şi este omorât sistemic şi de oamenii care fac politicile sportului, de chiar oamenii care îl conduc.
Primul lucru pe care l-am înţeles când am venit la minister era că accesul la resursele statului şi posibilitatea lor de gestionare sunt o sursă comodă şi absolut sigură de pricopsire. Fiecare om din minister care are posibilitatea de a gestiona bani, vede în asta o posibilitate de a pune o parte din ei în propriul buzunar. De la şefi de direcţii, la contabili, jurişti sau funcţionari care pleacă la competiţii sau cantonamente pentru a supraveghea desfăşurarea evenimentului. Natura schimbătoare a politicilor şi conducătorilor a dezvoltat o capacitate deosebită de adaptare a acestora la circumstanţe, un simţ acut al ipocriziei şi mai ales frica, care de multe ori face practic imposibilă obţinerea unei loialităţi elementare legate de politici, nemaivorbind de profesionalism. Asta a făcut ca în cele 95 de zile de ministeriat să pot avea încredere în 10-12 oameni din cei 36, restul aşteptând să vadă „ce va fi” şi cât va mai rezista noul ministru pentru a schimba căciula, exact ca în vestitul film „Nunta în Malinovka”.
Un al doilea lucru pe care l-am înţeles a fost că lipsa de experienţă a ministrului I. Ciobanu, a făcut ca frâiele sportului de performanţă să fie luate în mâini de viceministrul O. Bodişteanu, care avea de gestionat şi cea mai importantă parte a bugetului ministerului, aproximativ 14 milioane, atâta cât erau rezervate sportului de performanţă. La scurt timp după învestirea sa, acesta l-a adus la minister pe prietenul său, O. Bucatari, iniţial în calitate de consultant în 2011, pentru ca peste un an acesta să fie făcut şef Direcţie sport de performanţă, de o comisie a cărui preşedinte era chiar Bodişteanu. Aceasta în condiţiile când clasificatorul de specialităţi spune clar că la această funcţie poate pretinde cineva care are experienţă de conducere de cel puţin patru ani, iar defavorizaţi au fost candidaţi care aveau performanţe şi cunoştinţe net superioare. Deja la primele investigaţii privind funcţionarea acestui domeniu am înţeles că aceşti doi, prin intermediul federaţiilor de lupte (unde antrenorul lotului era chiar fratele viceministrului, O. Bodişteanu), rugby, haltere, înot etc. au dezvoltat un sistem de spălare de bani, care se ridica la sute de mii de lei, iar atitudinea lor sfidătoare şi arogantă să umilească multă lume din lumea sportului.
Pentru a contracara prelungirea acestei situaţii, prin ordin, am luat dreptul de semnătură lui O. Bodişteanu asupra oricărui document financiar, iar în luna aprilie, cu suportul Uniunii Europene, am iniţiat un audit intern asupra felului cum au fost folosiți banii pentru sportul de performanţă în anul 2012. Drept rezultat, O. Bucătari a plecat subit în concediu, iar O. Bodişteanu la fel de subit s-a îmbolnăvit, luând concediu de boală. Rezultatul auditului a demonstrat delapidări şi fraude financiare masive, prin avantajarea unor anumite federaţii în defavoarea altora, o folosire abuzivă, absolut netransparentă a banilor publici, în funcţie de interese şi dorinţă de „cooperare” a federaţiilor la spălarea banilor. Despre acest lucru a fost înştiinţat în două rânduri premierul de atunci în exerciţiu I. Leancă, despre acest fapt s-a ştiut şi în cadrul negocierilor privind crearea noii alianţe, pentru că am oferit aceste documente lui N. Juravschi, preşedintele CNO, care le-a prezentat atât în calitate de parlamentar, cât şi ca autoritate supremă în gestionarea sportului olimpic din R. Moldova. Am solicitat expres domnului I. Leancă demisia lui O. Bodişteanu după una din şedinţele guvernului, iar în cazul lui O. Bucatari am iniţiat o anchetă a comisiei de disciplină şi o suspendare din funcţie pe parcursul desfăşurării sale. Despre ce a fost mai departe deja toată lumea ştie – primul a ajuns ministru, iar al doilea ar putea să ajungă în curând adjunctul său. Mie îmi rămâne pachetul de documente privind ilegalităţile celor doi şi încrederea că sistemul de justiţie din R. Moldova va ajunge vreodată să aibă finalităţi.
A treia mare problemă pe care am avut-o de înfruntat a fost natura duplicitară şi frauduloasă a unor preşedinţi de federaţii şi a celor care conduc probele de sport. Relaţia cu aceştia se construieşte pe principiul „cum să rupem cât mai mulţi bani de la minister”, iar pentru asta există o multitudine de tertipuri. De exemplu, ceri cantonament în Tiraspol pentru 20 de sportivi, dar patru din ei se află în Crimeea, alţii habar nu au că pleacă acolo, iar banii se duc în buzunarul celor responsabili cu gestionarea lor. Alţii cer cantonament în Belarus, unde ziua de prezenţă costă 14 dolari, iar tu ceri de la minister 30 de euro. Unele federaţii primesc bani pentru organizarea unor evenimente sau pregătiri din partea federaţiilor internaţionale, iar ei ascund acest lucru şi dublează suma de la minister. Despre traficul fiinţelor umane prin intermediul federaţiilor deja s-a scris deja, multe federaţii şi conducători fiind sancţionaţi pentru aceasta. Despre vinderea sportivilor de performanţă pentru alte ţări în beneficii personale am vorbit şi mai mult. Cazul judocanilor şi a lui Manolachi a fost vârful aisbergului unui sistem care funcţionează de ani de zile. Problema nu este în plecarea acestor sportivi. Am spus şi mai repet acest lucru. Ce am cerut este realizarea acestui transfer în mod legal, transparent şi urmărind interesul particular al fiecărui om şi instituţie implicată în creşterea acestui performer, de la primul antrenor şi terminând cu MTS, care a investit în dimensiunea lui de performanţă.
Am încercat din toate puterile să înving acest sistem, de la războiul pe care l-am pornit împotriva diferiților manolachi, bodişteni şi bucătari, la încercările de a crea un mecanism transparent şi profesionist în gestionarea acestui domeniu. Rămân cu regretul că nu am putut duce până la capăt cazul judocanilor, care va afecta pentru mult timp viabilitatea şi credibilitatea acestei probe în R. Moldova, că nu am putut finaliza semnarea contractelor cu federaţiile de sport, pe care le-am negociat într-un mod deschis, cu respectul intereselor ambelor părţi. Regret că nu am putut pune în aplicare mecanismul de finanţare a sportului de performanţă, pe care l-am elaborat cu dificultate în acest timp şi care ar fi făcut posibil evitarea pe viitoare a schemelor de fraude financiare, că nu am putut finaliza semnarea contractelor individuale cu sportivii de performanţă, pentru a evita plecarea lor deliberată şi responsabilizarea în cazul unor transferuri.
Regret că nu am putut aduce la bun sfârşit intenţiile de sporire a bugetului ministerului, de construcţie a infrastructurii pe care am promis-o, că n-o să mai văd finalizată elaborarea strategiei privind educaţia fizică şi sportul, pe care am pornit-o cu încredere, că nu mi-am văzut finalizat concursul de angajare a directorilor de la şcolile sportive din subordinea ministerului, care trebuia să ofere o nouă dimensiune de performanţă sportivă, că i-am făcut pe mulţi oameni să se expună public, curajos şi cu demnitate asupra acestor probleme, care acum vor fi supuşi unor presiuni şi represiuni pentru aceasta. Regret că nu am putut duce la Universiada Mondială din Kazan lotul nostru studenţesc, că nu m-am putut bucura ca ministru de succesele boxerilor mei la Campionatul European din Minsk, că am fost în premieră pentru R. Moldova la un congres mondial al miniştrilor sportului şi nu voi putea explica ce se întâmplă la nivel global în politicile sportului, pentru că atunci când m-am întors deja nu mai eram ministru. Multe regret, dar nu regret faptul că am fost ministru chiar şi pentru 95 de zile, pentru că aşa am înţeles că lucrurile pot fi schimbate în ţara asta, atunci când este voinţă politică, caracter şi dorinţă reală de a face ca statul să meargă.
