Familia Cobahmatenco îşi duce zilele la Chişinău într-un apartament cu două camere din blocul de pe str. Piaţa Unirii Principatelor nr. 3, sectorul Buiucani. În încăpere se înghesuie opt persoane, dintre care numai un membru este angajat cu un salariu de 1500 de lei, bani din care nu le ajunge să se aprovizioneze cu produse nici pentru două săptămâni. Tamara Cobahmatenco, mama, în prag de pensionare, ne spune că din salariul pe care îl ridică Svetlana, recent angajată la Fabrica de lactate, îşi permit doar să achite serviciile comunale, să cumpere 2 kg de cartofi şi vreo două pâini pentru zile negre. De la Vasile, capul familiei, am aflat că fecioru-său Dumitru, mezinul, a lucrat opt ani de zile ca gunoier la Întreprinderea de stat nr. 15 din sectorul Buiucani, dar a fost concediat acum două luni. „M-au amăgit. Ultimul salariu l-am primit în luna noiembrie 2010. În loc de 2000 de lei, mi-au dat numai 900”, ne explică Dumitru. După aproape un deceniu de muncă intensă prin cabinele cu grămezi de gunoi, Dumitru s-a arătat foarte dezamăgit de felul în care a fost tratat de şefii lui. Tamara ne spune că el muncea zilnic, inclusiv sâmbăta şi duminica, pentru a-şi întreţine fraţii, sora şi părinţii. „Îl trezeau şi noaptea, ca să dezbată conducta de gunoi, fiindcă mirosea foarte urât pe paliere”, adaugă taică-său. Întrebat fiind din ce motive a fost concediat, Dumitru ne-a spus că din cauza unor frunze şi hârtii aruncate în faţa blocului pe care n-a reuşit să le adune în timpul zilei. „Dacă nu venea Chirtoacă atunci, poate că nu era să mă alunge şefa. M-a concediat în noiembrie, atunci când a fost pojar la etajul 12. Dar ce are gunoiul de jos cu pojarul de sus? Permanent 2.000 de locatari aruncă gunoi pe fereastră. Eu eram unul, nu mai puteam!”, se indignează fostul gunoier.
Ea şi-a petrecut viaţa printre tomberoane şi guzgani
„Ăştia de la Întreprinderea nr. 15 au procedat ca nişte laşi în cazul lui Dima”, spune cu supărare mama fostului gunoier. Dumitru a deprins meseria încă de la maică-sa, fostă angajată la aceeaşi întreprindere. Ea şi-a petrecut viaţa, 30 de ani consecutiv, printre tomberoane şi guzgani. În ultima vreme, în pofida vârstei înaintate, ea îi sărea adesea în ajutor fiului, acum însă, chiar de-ar fi Dumitru reangajat, nu mai are puteri, dar nici dorinţă să se mai împotmolească în mizeria ce zace printre tomberoane şi în subsolul blocului. Şi tatăl, Vasile, îi spunea mereu lui Dumitru să lase munca de gunoier şi să-şi găsească altceva de lucru, însă tânărul vroia să rămână fidel întreprinderii. „Acum cred că o să mă angajez ca hamal la piaţă, acolo măcar n-o să pută aşa de tare de la mine”, se consolează Dumitru.
De la Teodora Bedros, şefa Întreprinderii municipale pentru gestionarea fondului locativ nr. 15, aflăm că Dumitru Cobahmatenco a depus cerere de eliberare benevolă. „El se duce şi vine. De vreo cinci ori a scris cereri. Un om normal se angajează la serviciu şi nu pleacă. Eu, când a fost incendiu la etajul 12, am văzut că era o mizerie de nemaipomenit în jurul blocului. Atunci a venit şi primarul, Dorin Chirtoacă. Nu ştiam unde să mă ascund de ruşine”, susţine Bedros. Ea spune că în ziua incendiului i-a făcut o vizită acasă, dar toată familia se afla în stare de ebrietate. Locatarii se plâng adesea că-i dezastru împrejurul blocului. Dumitru se arată indignat: „Bate capul că era mizerie. Lucrătorii m-au văzut că eram treaz-trezuţ”.
„Să vină, să verificăm…”
Şefa mai spune că atunci a fost nevoită să adune o echipă întreagă de lucrători care au făcut curăţenie în locul lui Dumitru. Dacă ar şti sigur că Dumitru o să se corecteze, Bedros ne-a spus că l-ar primi înapoi. Ea mai afirmă că familia Cobahmatenco are mari datorii la apartament, vreo 31.626 lei, aici intră şi datoriile faţă de „Termocom” – 16.222 de lei.
Artiom Iarmolici de la SA „Termocom” ne-a declarat că facturile de plată pentru căldură vin de la gestionar la furnizor şi nicidecum invers. „Din câte ţin minte, specialiştii mei le-au scos plata pentru căldură. Probabil că astea-s datorii vechi, din anii trecuţi”, ne spune Bedros. Tamara Cobahmatenco susţine că în decursul ultimilor doi ani s-a adresat de trei ori specialiştilor de la Întreprindere ca să ia măsuri, dar cererile ei se pierdeau în mod misterios prin instituţie. În acelaşi timp, Dumitru menţionează că ultima factură le-a venit în luna noiembrie 2010. „Să vină, să verificăm, că nu mai reuşim să urmărim chiar fiecare factură în parte”, spune Teodora Bedros.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
