Învingătorul contestat de atunci, liderul Partidului Regiunilor şi fost prim-ministru Viktor Ianukovici, răsturnat de la putere prin anularea în justiţie a alegerilor prezidenţiale şi reluarea lor în ianuarie 2005, a revenit lejer în funcţie, în februarie 2010, succedându-i lui Iuscenko după un mandat dezamăgitor al regimului portocaliu. Revoluţia atât de frumos colorată îşi vedea astfel idealurile pro-occidentale stinse prematur, îngropate în neputinţa clasei politice locale de a desprinde Ucraina de sfera de influenţă a marelui vecin de la Răsărit.
De data aceasta, oamenii par decişi să nu mai admită niciun fel de compromis cu puterea pro-rusă, acuzată de compromiterea perspectivei europene a ţării, şi solicită alegeri prezidenţiale anticipate. Tensiunile post-Vilnius din societatea ucraineană, ajunse la punctul de fierbere, au degenerat în confruntări de stradă, abuzuri ale autorităţilor şi violenţe, pe fondul organizării unor proteste masive în mediile urbane, în special în capitală şi în vestul ţării, inclusiv la Lvov şi Cernăuţi, dar mai nou şi la Dniepopetrovsk. Apar informaţii că au izbucnit proteste şi în est, chiar la Donetsk, în zona de unde provine Preşedintele Ianukovici. Confruntările s-au soldat deja cu morţi şi sute de răniţi. Ucraina, ca stat, este pe marginea prăpastiei.
Presat pe toate canalele, Viktor Ianukovici pare că ezită pentru prima oară în faţa mulţimii dezlănţuite şi oferă postul de prim-ministru lui Arseni Iatsieniuk, unul din liderii opoziţiei, şi pe cel de vicepremier lui Vitali Klichko, liderul formaţiunii UDAR. Până la această oră, opoziţia a refuzat însă orice compromis cu preşedintele în exerciţiu, căruia i se cere imperativ demisia. Se solicită totodată revenirea la Constituţia de până în 2004 (regim parlamentar), revizuită în direcţia prezidenţialismului în decembrie 2004, în ultimele zile ale regimului lui Leonid Kuchima, şi încă o dată după venirea lui Ianukovici la putere, în 2010. Moscova avertizează pe ton apăsat asupra consecinţelor destabilizării Ucrainei.
Acesta este, pe scurt, tabloul politic încordat al momentului, surprins într-o secvenţă din care se poate evolua practic în orice direcţie, inclusiv spre escaladarea violenţelor şi „ruperea” societăţii între pro-europeni (regiunile de vest şi centru) şi rusofoni (majoritari în estul industrializat al ţării).
În marja conferinţei Geneva II destinată soluţionării războiului civil din Siria, ministrul rus de externe Serghei Lavrov l-a atenţionat pe omologul său american, secretarul de stat John Kerry, asupra pericolelor influenţării opoziţiei din Ucraina şi a interferenţelor occidentale în viaţa politică internă a acestui stat vulnerabil, localizat între Uniunea Europeană şi Rusia. „Sper că m-a înţeles”, a concluzionat cu o tuşă misterioasă şi gravă portavocea diplomatică a Preşedintelui Putin. Cu câteva zile înainte, guvernul american considerase inacceptabilă folosirea forţei împotriva demonstranţilor, iar această poziţie publică a fost apreciată drept o încurajare a continuării şi extinderii protestelor, pe întreg cuprinsul ţării.
Momentul politic al crizei de la Kiev este, altminteri, interesant. Rusia este practic prinsă între atenţia acordată evenimentelor dramatice din Ucraina, profund neliniştitoare pentru obiectivul strategic de a menţine „pe orbită” această fostă republică sovietică, şi dorinţa asigurării unui climat politic care să nu afecteze Olimpiada de la Soci, proiect major în care Moscova a investit realmente mult şi din care aşteaptă o recompensă de imagine, credibilitate şi prestigiu internaţional.
Timp de o lună de acum înainte, pentru a evita boicotul liderilor occidentali şi orice reacţie negativă a comunităţii internaţionale, este de presupus că Vladimir Putin va încerca să fie cât mai reţinut posibil faţă de tentativa de răsturnare a regimului de la Kiev. Este aşadar, cel puţin din această perspectivă, un moment în care susţinerea explicită a Preşedintelui Ianukovici (de către Rusia) pare tot mai dificilă, iar vulnerabilitatea acestuia în faţa protestatarilor şi a opoziţiei este mai evidentă ca oricând.
Situată pe o falie geopolitică a continentului, care măsoară, printr-o nefericită tradiţie istorică, jocul de putere al blocurilor de interese aflate de o parte şi de alta, Ucraina este astăzi o miză mare, atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident. Vladimir Putin a punctat spectaculos pe scena internaţională, în 2013. După un an reuşit în politica externă, în care a blocat în ultimul moment intervenţia militară americană/occidentală în Siria, a readus Iranul la masa negocierilor şi a stricat petrecerea liderilor europeni la Summitul de la Vilnius (patru din şase state membre ale Parteneriatului Estic s-au orientat spre Rusia, renunţând la Acordul de Asociere, practic o lovitură „în plex” dată Berlinului şi Bruxellesului), Putin se vede acum pus în faţa situaţiei de a pierde Ucraina de sub control.
O demisie a lui Ianukovici ar redeschide, neaşteptat de repede după episodul de la Vilnius, bătălia strategică pentru Ucraina. Ar fi ca o revanşă a pro-occidentalilor după deturnarea Kievului spre Moscova, în noiembrie anul trecut, în ajunul Summitului de la Vilnius. Pentru Rusia, ar fi o pierdere grea, pentru că la fel de bine poate urma peste câţiva ani Belarus, închizându-se aliniamentul Nord-Sud din Estonia până în Bulgaria, iar atunci se va putea spune că Occidentul a retrasat complet frontiera după Războiul Rece, de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Anularea acordului de staţionare a flotei ruseşti la Sevastopol, până în 2042, ar urma firesc într-o Ucraină întoarsă cu faţa spre Bruxelles.
Căderea regimului de la Kiev nu ar însemna numai rediscutarea opţiunilor strategice de politică externă ale ţării, dar şi reconsiderarea formulei de organizare statală, din vreme ce deja este pusă în discuţie ordinea constituţională. Ar putea urma un moment cu adevărat istoric, atât de aproape de noi… Şi totuşi, să nu ne facem iluzii, s-ar putea ca „pro-europenii” din vestul Ucrainei, care-l contestă astăzi vehement pe liderul rusofil Ianukovici, să se dovedească mâine mai naţionalişti şi mai puţin europeni decât îşi imaginează Occidentul, iar statutul minorităţilor naţionale să nu aibă deloc de câştigat, aşa cum nu a avut în regimul lui Iuscenko.
Pe 4 decembrie 2013, autorul Theophyle anunţa pe Contributors „un articol despre impactul evenimentelor din Ucraina asupra spaţiului românesc (inclusiv R. Moldova)”. Îl aştept cu interes.
Valentin Naumescu
contributors.ro
