(România Liberă) Basarabia, sărăcia buzunarelor și bogăţia sufletului

Altfel, nu îţi dai seama ce e cu ea, azi. Auzeam pe unul dintre primarii din Republica Moldova, de curând, îndemnând jurnaliştii români să treacă Prutul. Să cunoască în amănunt locurile acestea. Uite un om care asta face, de mulţi ani încoace. A luat la pas satele Basarabiei şi le-a fotografiat. Dar e abia la început Octavian Bâlea, căci despre el vorbesc. Designer, om de imagine, artist şi, nu în ultimul rând, un prieten.

Am trecut şi eu de două ori Prutul, până acum, ajungând la Chişinău, căruia am vrut, până la epuizare, să-i bat cât mai mult străzile, în lung şi-n lat. Dar am văzut şi Nistrul, de pe malul său drept, aflându-mă cu mai bine de un an în urmă în satul Holercani, cu ocazia unui festival care se îmbracă în culorile verii şi te serveşte din bucatele, cântecele şi poveştile acestor ţinuturi, “Ia Mania”, după cum este intitulat. Octavian, în schimb, mi-a adus, de curând, foldere întregi cu fotografii pe care le-a făcut în călătoriile sale basarabene din ultimii ani.

Are omul ăsta indiscutabilul talent de a spune o poveste prin obiectivul aparatelor sale de fotografiat. Mă uit la imagini, cu femei, copii şi bărbaţi. Aproape că pot să le văd necazurile şi bucuriile de pe chip şi din gesturile care au îngheţat odată cu flash-ul aparatului. Mă mai uit şi la drumuri, şi la case, la praf, la urmele roţilor de căruţă, la cer, la lumină şi la întuneric.

De la Orheiul Vechi până în Găgăuzia

Parcă simt şi eu în nări praful de pe drumurile lui Octavian Bâlea, spre Orheiul Vechi, la Soroca, Mileştii Mici, dar şi în Găgăuzia sau la Ciuteşti. Mai sunt şi alte fotografii, de data asta cele care oglindesc mai degrabă neliniştea unor oameni ce nu-şi găsesc acea cale pe care să meargă. Văd manifestaţii de stradă ale socialiştilor şi ale unioniştilor, la Chişinău. Este consemnat, tot cu aparatul de fotografiat, din ce în ce mai firavul orăşel al -corturilor instalat în faţa Guvernului, al celor care vor să schimbe, încă o dată, lungul şir al -modificărilor de politică din ultimii 20 de ani.

Sate „încremenite”

Am obţinut eu însumi un răspuns la întrebarea despre cum e satul basarabean azi. Cineva îmi spune un singur cuvânt. Nici nu avea nevoie de mai multe, e cât se poate de clar – „încremenire”. Adică lumea nu mai are de foarte mult timp speranţa zilei de mâine. Omul de rând s-a învăţat să trăiască cu neînchipuit de puţin. Asta mi se mai spune. Aproape că nu e familie care să nu aibă o rudă plecată peste hotare, la muncă, în Rusia sau în cine ştie ce ţară din Occident. De acolo mai vin ceva bănuţi. Că de pensii şi de salarii nu mai discuţi. O fată îmi povesteşte că tatăl ei lucrează la stat şi nu şi-a luat salariul de vreo patru luni. Dar tot e bine că trăieşte la ţară, ai grădină şi scoţi din piatră seacă o fiertură, în fiecare zi. Cuvintele unei femei între două vârste imi răsună şi acum în urechi. Eram la festivalul acela de la Holercani, anul trecut. Şi femeia asta îmi spune că „doar la sărbători mai uităm şi noi de necazuri”. Ceea ce m-a frapat la ea a fost că se căznea să-mi zâmbească, mie, musafirului, ca şi cum ar fi vrut să salveze aparenţele. Şi nu putea. O trădau ochii înlăcrimaţi. Dar nu m-a lăsat să plec până nu am gustat din bucatele ei, din puţin ei. Foc şi pară se făcea dacă nu gustam. Aşa mi-a spus.

Speranţa înfrăţirilor

Mă uit la fotografiile din satul Ciuteşti, raionul Nisporeni, şi văd o căruţă cu roţi din metal. Nici măcar de cauciucuri nu poţi vorbi la atelajul acesta. Gândul mi se duce la primarii din Republica Moldova, veniţi de curând la Bucureşti pentru înfrăţirea cu omologii lor din România. Oamenii aceia de dincolo de Prut se stăpâneau, din prea mult bun-simţ, mi-am dat seama, să nu vorbească prea mult despre sărăcia în care se zbat localităţile lor. Ei speră ca de la România să le vină un oarece ajutor financiar. Pe cei mai mulţi i-am auzit vorbind despre starea deplorabilă a drumurilor, de lipsa reţelelor de apă potabilă, de precaritatea clădirilor în care funcţionează grădiniţele, şcolile şi dispensarele medicale. Şi încă nu au spus totul.

Tezaurul din podul casei

Dar nu numai despre cenuşiul uliţelor trebuie să vorbim, pentru că dacă te gândeşti la sufletul Basarabiei, nu în afara gospodăriei îl cauţi, ci în podul casei. Aşa cum mi-a povestit actriţa Ileana Popovici că s-a întâmplat când a fost în satul Baimaclia, din sudul Republicii Moldova, în căutarea rădăcinilor sale. A găsit la şcoala de acolo elevi şi profesori care vorbeau o limbă română perfectă, ştiau cântece româneşti şi, mai ales, cunoşteau în amănunt istoria României. A fost îmbrăţişată cu multă căldură de oameni pe care abia ce-i vedea prima oară, fără să-i fie cumva rude. Erau însă, spune ea, alte fire, invizibile, care nu se rupseseră niciodată.

Cel mai bine a înţeles asta atunci când lumea a început să scoată din podurile caselor fotografii vechi, de pe timpul când Basarabia făcea parte din România. Erau imagini păstrate cu multă grijă, în cufere bine închise, aproape ca pe nişte icoane, în care se vedeau, printre alţii, şi cei care fuseseră părinţii şi bunicii actriţei. Costume populare, carpete, podoabe se găseau şi ele aşezate în aceleaşi cufere. Scoase la lumina zilei numai de sărbători. Un adevărat tezaur care demonstrează că oamenii aceştia nu au uitat cine sunt.

Ciorba pe cântar

Eram de curând în centrul Chişinăului, mi se face foame şi intru, la doi paşi de Guvern, într-o autoservire, ceva gen „împinge tava”. Hai să iau şi eu o ciorbă, toarnă femeia din spatele tejghelei trei polonice în farfuria mea, iar apoi o văd cum aşază vasul pe cântar. Mie nu-mi vine să cred, nu am mai văzut până acum aşa ceva, cântăreşte ciorba. Deci preţul afişat, de vreo trei lei şi ceva, moldoveneşti, era pe suta de grame de zeamă. Vreau să ştiu de ce şi -femeia îmi răspunde scurt: „Ne drămuim, aşa e la noi”. Asta îmi aminteşte de o carte scrisă de un -basarabean, Boris Vasiliev, intitulată „Stalin mi-a furat copilăria”. E acolo un pasaj care zugrăveşte Chişinăul din timpul foametei din 1946. Omul povesteşte de feliile de mămăligă vândute la colţ de stradă. Se lua felia şi se punea pe cântar. Plăteai la gramaj mămăliga, cum am plătit eu, în anul 2016, borşul acesta.

Sursa: Romanialibera.ro