Politica locală nu se potrivește cu cea națională. Sau, exprimându-ne mai tehnic, raportarea cetățenilor la filialele locale ale partidelor este total diferită față de raportarea acelorași cetățeni la partidele în sine. În mod evident, cauzele țin de calitatea oamenilor care reprezintă partidele la diferite nivele, de credibilitatea lor, dar mai ales de acțiunile lor. Liderii locali rareori sunt învinuiți de starea jalnică a întregii republici, sau cu atât mai mult de furtul miliardelor din sistemul bancar.
Vina pică, așa cum este și corect, pe autoritățile centrale, mai ales pe Parlament, pe Guvern și pe Banca Națională. Asta înțelege și lumea, la fel cum înțelege că partidele proeuropene actuale nu vor ajunge nicăieri cu actualii lor lideri. Iar dacă vina este a acestor instituții, respectiv a liderilor de partide care le conduc prin interpuși delegați politic, este evident că vina trebuie să cadă în mare parte pe liderii partidelor de la guvernare, pe care îi știe toată lumea. Corelarea rezultatelor sondajelor cu eventualele rezultate ale alegerilor locale s-a dovedit, astfel, pripită. Una dintre explicații am dat-o mai sus. Cea de a doua, legată tot de prima, se referă la imaginea independentă a reprezentanților politici locali de cea a liderilor „de la centru”. Chiar dacă din punctul de vedere al resurselor, filialele locale nu sunt, decât cu mici excepții, autosustenabile, electoral și imagistic, acestea sunt deconectate de capitală.
Foarte mulți dintre liderii de astăzi ai filialelor celor patru partide proeuropene sunt oameni care, în trecut, au fost implicați în gestionarea filialelor unor partide ca PPCD, PFD, AMN sau care vor mai fi ținut „stindardul” împotriva experimentelor Kremlinului. Iar dacă, din cauze demografice, nu mai sunt ei, în fruntea multor filiale de azi se află rudele mai tinere ale acestora, care încă nu au emigrat, sau, care, în cele mai fericite cazuri, s-au și întors din UE cu experiența și imaginea necesare asocierii cu aspirațiile europene ale comunităților pe care le reprezintă. Aceste comunități, așa traumatizate cum sunt, au demonstrat, vedem, că au asemenea aspirații europene. Iar liderii locali au reușit, în mod aproape miraculos, să le câștige încrederea, în pofida asocierii cu stejarii și trandafirii.
Așadar, cele patru simboluri politice ale celor patru partide învinuite de curățarea Băncii de Economii de-a lungul mai multor ani și pe parcursul mai multor guvernări (să nu uităm de aportul comuniștilor și al socialiștilor de azi), nu i-au oprit pe oameni să-și voteze favoriții. În fond, de ce i-ar opri, dacă, până acum, simbolurile au tot trecut, dar liderii comunitari au rămas? Prin urmare, observăm că, în mod ironic, o reminiscență sovietică precum procesul decizional centralizat și nedemocratic, ne-a ajutat de această dată să rămânem pe linia de plutire, în pofida mai noilor „reprezentanți ai Sovietelor”, în persoana lui Usatîi, Dodon și (încă) Voronin. Iar decalajul dintre proeuropeni și prosovietici ar fi fost și mai mare dacă la alegeri ar fi participat și emigranții noștri din UE, a căror pondere s-a mărit odată cu batjocura și expulzările Kremlinului.
Bazându-ne pe realitățile descrise mai sus, am putea afirma astăzi că majoritatea moldovenilor sunt proeuropeni, iar pe această aspirație a majorității suntem datori să construim în continuare. Asta înseamnă accelerarea reformelor la nivel central. Pentru a ne putea apuca de treabă, însă, vorba ambasadorului UE la Chișinău, este nevoie de un guvern competent și integru, sprijinit de o majoritate proeuropeană stabilă în Parlament. Astăzi, această majoritate poate fi formată doar din PLDM, PD, PL, PPEM. Până când nu va dispărea pericolul reîntoarcerii la autoritarismul antieuropean al putiniștilor, nu putem să ne așteptăm la o alianță de dreapta sau mai ales de stânga, care să ne păstreze pe linia de dezvoltare. Asta pentru că noi încă n-am ajuns la nivelul statelor europene civilizate, în care partidele sunt votate în funcție de programul și ideologia lor, ci încă suntem la cheremul piticilor geopolitici care ne joacă pe creieri. Dovadă este și victoria non-partidului lui Usatîi, care doar prin discursul anarhic antisistem și promoscovit a reușit să capitalizeze ura poporului furat de bani și de soluții. Partea bună a unui non-partid, însă, este că oamenii intră și ies din acesta ca dintr-o bodegă, iar viitorul său pur și simplu nu există.
De aceea, dar și pentru că alternativa ar fi non-existența Republicii Moldova, respectiv sărăcirea totală, chiar dacă temporară, a cetățenilor ei, cele patru partide declarate proeuropene au datoria de a se alia și de a institui un guvern stabil și competent. Cei patru au și o variantă de premier sprijinită de societate și de partenerii occidentali, în persoana Maiei Sandu. Nu mai este loc de orgolii, dușmănii și false argumente. Constituirea unei majorități proeuropene este astăzi singura modalitate de a face un pas înainte fără a ne da cu stângul în dreptul.
