Vă amintiţi că, până acum, alegerile ne despărţeau pe toţi în două turme, ca pe oi de capre: în susţinătorii democraţiei, pe de o parte, şi nostalgicii după trecutul comunist, pe de alta. Fiecare tabără îşi avea câte un lider, pe care-l credea „salvatorul neamului” şi îl venera ca pe Dumnezeu. În faţa acestuia, cei mai slabi de fire erau gata să se închine cu emoţii, scuipând elementar în demnitatea lor de oameni. Dar cel mai ciudat este faptul că majoritatea iubăreţilor, deşi nu-i vedeau niciodată în faţă pe iubiţi, îi visau cu plăcere noaptea şi se gândeau numai la ei ziua. La rândul lor, şi liderii politici erau luminoşi ca nişte îngeri: zâmbăreţi, blajini, săritori la nevoie şi al naibii de promiţători. Porcăria dura până în ziua scrutinului, după care politicienii redeveneau cinici şi avari, cetăţenii înjurau dezamăgiţi şi… se termina filmul.
Astăzi, filmul s-a terminat definitiv. Nu mai contează că, în 5 iunie, avem alegeri – oamenii îi tratează pe concurenţii electorali ca pe nişte zăpăciţi ce se mănâncă asemenea unor javre între ei. „A pierit dragostea, s-au ofilit şi pătlăgelele”, vorba rusului… Cetăţenii noştri şi-au dat seama că miraculoasa lor dragoste, iluzorie şi depărtată, nu este decât o terifiantă farsă…
Scriu acest text la sugestia unui prieten care ieri mi-a spus: „Băi, gata, s-o terminat filmu’…”. Cred că e cel mai bun prieten al meu, fiindcă, deşi ne certăm zi de zi, nu ne purtăm niciodată pică. De vreo săptămână, prietenul meu a început să se trezească în fiece dimineaţă fericit, cu gândul la o persoană. Pe urmă a început să tânjească nopţile, iar zilele şi le petrecea agitat, tachinându-mă cu întrebări de genul: ce flori să-i cumpere şi cum s-o întâmpine pe acea persoană, când se vor vedea… pentru prima dată. Dacă îmi spuneţi că e o banală poveste de dragoste, vă contrazic – adevărul e că cei doi nici nu se cunoşteau, la fel cum alegătorii nu-şi cunosc aleşii. De aceea, când prietenul meu începuse să creadă că atracţia lui faţă de Marea Necunoscută e dragoste, îi spuneam că-i prost. De ce? Pentru că dragostea e o minune prea magnifică, încât să-ţi plouă cu ea în cap. Ceea ce-l chinuieşte pe bunul meu prieten seamănă mai mult a nebunie. Iar în acest caz, oricât de dureros ar fi, este inevitabil faptul că „s-o terminat filmu’ ”. S-o terminat cu imaginea prietenului meu care rătăceşte pe străzi zi şi noapte, cu aceleaşi flori în mână. Le mai strânge la piept, le fereşte de vânt, le încălzeşte cu suflarea, ca să nu moară, ca să mai reziste o zi, în care poate, cumva, se va produce minunea. Prietenul meu nu admite că, odată împlinită, minunea ar putea fi, de fapt, o mare decepţie… Şi florile nu-l ascultă, se ofilesc… Finita la commedia! Aşteptăm alegerile.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
