O parte din public s-a bucurat, o altă parte, probabil ceva mai puţin numeroasă, s-a revoltat. Observ de ceva vreme o luptă tot mai aprigă pe diverse simboluri, un tip de luptă care se duce nu numai în Republica Moldova, ci peste tot în lume unde au loc schimbări bruşte de regim. La noi însă, dacă îmi aduc bine aminte, schimbarea cu adevărat radicală a avut loc prin 89-91 când a avut loc căderea URSS. Atunci a început un amplu proces de (re)semnificare a locurilor, rebotezare a spaţiilor, străzilor, scoaterea unor monumente şi ridicarea altora etc. Însă în bună tradiţie locală noi am început un proces plin de entuziasm, după care l-am abandonat la jumătate de drum şi am revenit la el peste 20 de ani cu un alt entuziasm, fără a mai înţelege ce se întâmplă cu noi.
Procesul din ultima perioadă de revoltă şi răzbunare împotriva monumentelor (sunt o mulţime de exemple), acest „război al monumentelor”, spune însă mai puţin despre obiectul urii noastre (Lenin, comunism, ruşi etc.) cât mai ales despre noi, purtătorii urii şi răzbunării. De fapt în această poveste nu monumentele în sine sunt subiectul discuţiei, ci noi, cei care am ales să ne comportăm într-un anumit fel cu aceste simboluri care în mare parte sunt moarte şi nu mai reprezintă nimic. Acest război cu monumentele, cu simbolurile spun de fapt foarte mult despre modul nostru de a înţelege şi acţiona politic.
Înainte de a da un diagnostic acestui fenomen, aş porni de la câteva întrebări nevinovate. De ce administraţia locală şi cea centrală nu au luat nicio măsură timp de 20 de ani? Unde au fost iniţiativele partidelor din anii ’90, care-şi făceau nume de glorie din anticomunismul lor? Unde au fost iniţiativele civice, iniţiativele comunităţilor locale, ale celor profesionale? De fapt, nu comunităţile locale trebuie să decidă ce îi mai reprezintă? De ce lipsesc dezbaterile publice legate de aceste probleme? E adevărat că în momentul în care reprezentanţii administraţiei şi puterii nu reacţionează la doleanţele şi cerinţele populaţiei atunci ea are legitimitatea de a apela la diverse forme de protest care pot duce uneori chiar şi la violenţă. Însă formele extreme de protest vin abia după ce au fost epuizate toate celelalte forme de acţiune politică în soluţionarea problemei în cauză.
Însă a protesta astăzi împotriva monumentelor, a te lupta cu nişte monumente goale de semnificaţie este o formă de animism politic, prin care noi atribuim unor obiecte, monumente, funcţii politice reale. E o formă destul de primitivă de a înţelege politicul: în loc să discutăm, să protestăm, să polemizăm, să negociem cu puterea reală politico-financiară de azi, noi ne pierdem energia cu chipurile moarte ale unei puteri apuse. Aceste pietre, relicve ale trecutului pe care nu vrem să le mai vedem şi pe care decidem de comun acord să le scoatem din spaţiul public, le putem arhiva, le putem depune în muzee pentru a nu uita ce s-a întâmplat cu noi. A vandaliza însă un monument, fie el şi al duşmanului, nu face decât să ne arunce într-o epocă premodernă a gândirii politice, puterea reală văzându-şi de treabă.
Aş mai face o mică observaţie, aparent fără nicio legătură cu problema în cauză: în timp ce demolăm gălăgios anumite simboluri moarte, lipsite de o putere reală, în jurul nostru se demolează clădiri de patrimoniu sau în cel mai bun caz sunt lăsate în paragină, intenţionat, de către cei care deţin cu adevărat puterea astăzi, iar tăcerea noastră asupra acestui fenomen este asurzitoare. Ambele fenomene spun, în esenţă, acelaşi lucru despre noi: confuzie totală. Întrebarea la care trebuie să răspundem urgent este următoarea: unde se află puterea reală astăzi, unde este politica astăzi şi cum ar trebui să gândim şi să acţionăm politic pentru a schimba spre bine ceva?
