„Să-ţi fie anul bun, ingrată Buturugă Mică…”

Bătaie discretă în uşă la spital –
Să fi venit cineva la inima mea?
Care mă doare neîncetat
Pentru că altcineva,
Cu numele „mulţi”,
Decăzuţi până la lepădarea de sine,
În loc să mă atace cu o idee,
M-au măscărit cu o minciună?
O minciună despre cine nu sunt
Şi o alta despre ceea ce ar trebui
Să creadă lumea că ar fi ei.
Azi am auzit o bătaie pudică
În uşa mea de la spital,
Dar nu m-am ridicat din pat
Să deschid –
Era inima mea
Care mă întreba sfioasă,
Dacă mai vreau să trăiesc.
E o idee bună, mi-am zis,
Să mai trăiesc puţin:
Până când aceeaşi bătaie
Se va mai auzi încet,
Dar nemilos de hotărâtă,
Şi la uşa minciunii
Celor unsprezece „apostoli” ai Infernului,
Ale cărui pete de sânge şi măscară
Sunt acoperite cu covoare moi –
De la cazanul Tartarului-tătar
Şi al căzăcioacei celei de peste hotar
Şi până afară,
Pe unde-i drumul cel fără-ntrebări:
De la viaţa ca o minciună,
Până la ţărâna
Fără rugăciune…
I-am deschis dar inimii,
Să reintre în speranţa Luminii,
Ce-mi descoperă pe masa ţărânii
Arătura de-o viaţă prin cuvinte
De pâine neagră,
Ca un Adevăr învins,
Şi nesăţios de Frumoasă
Ca Libertatea
Spânzurată-n întrebarea:
„Până când, oare, Doamne” ?

***
Să-ţi fie anul bun, ingrată Buturugă Mică,
Şi să te hrăneşti numai în drum
Din ceea ce-o mai fi rămas
Din Carul Mare
Răsturnat din frică.