Pentru mine un leu în plus la pâine nu înseamnă nimic. Ne descurcăm. Dar când am văzut reacțiile pensionarilor mi s-a făcut rău. Pur și simplu plâng oamenii pe stradă. La Căușeni a ieșit lumea la proteste după scumpirea pâinii. Cei mai mulți erau pensionari și veterani. Plângeau. Mi i-am imaginat o clipă pe toți acești bătrâni stând înaintea lui Dumnezeu, cu foamea lor, cu disperarea lor. Și mi s-a părut un păcat inimaginabil pe care guvernanții îl vor plăti înaintea lui Dumnezeu, în special cei care au participat tacit sau activ la furtul miliardului.
Mie mi-au plăcut ca politicieni și Iurie Leancă, și Maia Sandu. Dar când mă gândesc că știau de ceea ce urma să se întâmple în băncile moldovenești și au tăcut, îmi trece tot dragul. Tăcerea e o formă de complicitate, ne place sau nu.
Toate acțiunile guvernanților au stors lacrimi de la pensionarii Moldovei. Cred că adunate la un loc ar crește debitul Prutului. E înfricoșător. Îi văd pe sărmanii noștri bătrâni stând la marginea drumului și încercând să vândă flori de apartament în recipiente de plastic de la chefir, în peturi tăiate în două. Cu cinci lei vând câte un lăstar. Altfel spus, dau un lăstar pe o pâine. Dar și acolo a venit poliția să îi fugărească.
Dar se apropie iarna, cu apa ei caldă și încălzirea la bloc. Ce va face atunci cel care are o pensie de 800 de lei? Din ce va trăi? Dacă îi întrebi de viața lor, pensionarii Moldovei, în special cei de la oraș care nu au unde crește o roșie, plâng și îți spun că vor să moară. Sunt înfometați și disperați.
Poate cuvintele mele vi se par patetice, dar – credeți-mă – sunt de mii de ori mai echilibrate decât realitatea trăită de acești oameni. Pe care statul nostru îi dezumanizează. Îi forțează să caute în gunoaie, să vândă flori în stradă, să ajungă – într-un final – să cerșească mila trecătorilor. Niciodată nu am simțit mai puternic decât acum dezinteresul guvernanților, setea lor de bani și putere. Își calcă bătrânii în picioare.
Și cel mai deprimant e faptul că nu avem alternative. Nu avem politicianul dispus să meargă printre acești oameni, să îi cunoască și să le vadă viața jalnică. Să avem, ca în poveștile vechi istorice, un politician, care schimbându-și hainele scumpe, merge și se amestecă între oamenii simpli ca să le afle părerea.
Când 3 milioane de oameni au x bunuri, iar 100 dintre ei își însușesc un procent considerabil din suma x, se cheamă că au câștigat ce au pierdut ceilalți. E logic. Adică fiecare cărămidă din vila unui guvernant aparține unui pensionar, care astăzi plânge cu disperare că pâinea s-a scumpit cu un leu. E un coșmar.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
