Săptămâna trecută, unul dintre profesorii noştri, a căror identitate intelectuală deosebită ne-a îndrumat generos pe mulţi dintre noi către identitatea cultural-lingvistică şi principiile omeniei, a fost sărutat de către preşedintele interimar al ţării pe obrazul în care au scuipat agrarienii, aceştia făcându-l din primul ministru democrat al învăţământului primul ministru şomer. Preşedintele l-a sărutat cu Ordinul Republicii. Noi, cei care-l iubim şi-l respectăm, l-am sărutat la propriu, dar şi la figurat – cu multe cuvinte frumoase, căci, au menţionat unii, s-a făcut un act de mare dreptate. Prin urmare, a fost şi o acţiune educativă semnificativă, săvârşită de preşedintele ţării.
Dar pentru starea de bucurie deplină parcă ceva mai lipsea. Ceva parcă mai trebuia să fie, ca şi acum o sută cincizeci de ani, când domnitorul Al. I. Cuza, după ce i-a dat şi ceva galbeni nedreptăţitului ţăran moş Ion Roată, ca să-şi refacă gospodăria, i-a şters de ruşine cu un sărut obrazul în care a fost scuipat de boierul vecin, proprietar a optzeci de mii de fălci de moşie. (Fálce, fălci. Veche unitate de măsură pentru suprafeţe agricole, folosită în Moldova, echivalentă cu circa un hectar şi jumătate).
Sărutul înseamnă afecţiune, dragoste, manifestare erotică, respect, prietenie, formulă de salut sau mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă (Sărut mâna), dar şi umilinţă (a săruta picioarele). De ce dar simţeam că ceva mai lipseşte, de vreme ce un sărut poate comunica unui om atâtea valori importante? Sau poate că acel ceva nu lipsea, ci era prezent, în loc să lipsească?
Ion Creangă, un bun creştin, şi încă cu ştiinţă de carte bisericească, a zis prin gura lui Vodă ca boierul duşmănos lui moş Ion Roată să fie lăsat în judecata lui Dumnezeu. Adică a urmat cerinţa evanghelică: celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt (Matei, 5:39). Dar obrazul cel lovit este obrazul din partea dreaptă a feţei mele sau acesta este obrazul cel drept al chipului meu, al fiinţei mele – adevărata înfăţişare a fiinţei mele, pe care trebuie să i-o dau – s-o arăt, s-o înfăţişez – celui care mă loveşte, pentru ca acesta să poată vedea adevărata mea fiinţă, ca să ştie pe cine a lovit şi că lovind în altul – a lovit în lumea din care este şi el parte?
…Suntem o ţară de nedreptăţiţi şi umiliţi: istoric, juridic, moral. Şi mă gândesc tot mai des la ce umilinţe a mai fost supus moş Ion Roată de către vecinul său lăsat în plata Domnului de către Vodă, după ce s-a întors acasă cu galbenii dăruiţi de acesta şi cu obrazul curat.
Toate forumurile demonstrează că tinerii noştri, care au fost educaţi deja în şcoala noastră, îşi pun şi ei asemenea întrebări şi cer şi mai-marilor zilei să răspundă la ele, la fel în mod creştinesc, creştinismul în esenţa sa respingând ideea de răzbunare (legea talionului), nu şi pe cea de pedepsire a răului. Căci acesta la noi rânjeşte obraznic peste tot: în articolul 13 din Constituţie şi în microbuzul cu muzică din lumea interlopă, în deciziile judecătorilor care legalizează raptul şi furtul şi prin numele pus pe o carte scrisă de altul sau prin cele de pe curricula şi standardele de română jefuite. Sau ni se arată mascat în chemări la integrarea europeană, ţipate nu doar cu greşeli de vorbire, ci şi cu nădejdea prost ascunsă că respectiva integrare nu se va realiza niciodată!..
