Schimbarea la faţă

Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L". Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.” (Matei 17; 1-9).

Schimbarea la faţă a Mântuitorului ne arată măsura desăvârşirii. Iisus Hristos, om deplin şi Dumnezeu deplin, îşi dezvăluie slava în faţa celor trei ucenici. În troparul Schimbării la faţă se spune că Iisus le-a arătat ucenicilor slava Sa „pe cât li se putea”, adică nu este posibil pentru ochii omului să vadă toată strălucirea dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Pe de altă parte, de-a lungul istoriei bisericeşti, aflăm despre mulţi sfinţi care în timpul liturghiei luminau ca soarele, aşa cum s-a scris despre Sfântul Vasile cel Mare sau despre Avva Sisoe. Această lumină care a luminat din chipul Mântuitorului a luminat apoi şi din chipurile sfinţilor. Lumină pe care Sfântul Grigore Palama o numeşte necreată şi dumnezeiască şi care este dovada văzută a îndumnezeirii. În iconografia creştină o vedem sub formă de aură în jurul capului sfinţilor.

Înţelegem deci prin prezenţa aurei în jurul fiecărui sfânt că schimbarea la faţă a Mântuitorului Iisus Hristos a arătat nivelul de sfinţenie la care este chemat omul. Practic, orice om are capacitatea de a ajunge la o asemenea înălţime duhovnicească încât să se schimbe la chip şi să fie pătruns de lumina dumnezeiască ce a izvorât din chipul lui Iisus pe muntele Tabor.

De aceea Iisus le cere ucenicilor să nu spună cele văzute până ce nu va învia din morţi. Pentru că era nevoie ca moartea să fie biruită, era necesar ca înfierea şi răscumpărarea omului să fie înfăptuită, harul Duhului Sfânt, Mângâietorul, să fie trimis în Biserică şi abia apoi omului nou să i se pună în faţă muntele Taborului ca el să înceapă urcuşul duhovnicesc spre schimbarea la faţă şi spre a deveni, după cum spune şi Apostolul Petru, „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1; 4).

Aş adăuga în final că e important să nu ne culcăm pe o ureche, să nu credem că, mergând duminica la biserică şi miluind din când în când câte un om sărman, ne-am făcut datoria de creştini. Să nu trăim cu impresia că, dacă nu am dat nimănui în cap, suntem vrednici de mântuire, fiindcă Taborul stă înaintea noastră arătându-ne drumul pe care trebuie să îl urmăm.

Dacă ne simţim oameni buni după ce vedem ştirile sau citim ziarele şi dacă ni se pare că nu suntem aşa de păcătoşi ca alţii, să deschidem Biblia şi Vieţile Sfinţilor şi să ne dăm seama cât de mult mai avem de parcurs până la statutul de creştin adevărat. Aşa cum spunea părintele meu duhovnic, Adrian, suntem ca la Jocurile Olimpice, sărim jumătate de metru cu prăjina şi aşteptăm aplauzele spectatorilor, şi aşteptăm să ni se cânte imnul.