Cam acestea sunt toate schimbările care încep, cică de sus. Dacă, la nivel central, se fac modificări de resurse umane și de legi, în subdiviziuni rămân cu toții pe același loc. Și „mici de zile, mari de patimi”, bucuroși că au scăpat de sabia lui Damocle, se învechesc în posturile cui îi are. Iar de aici începe povestea tristă a subalternului, care vede prea adânc lucrurile: dă-i omului (nu cumva acesta are doar origini moldave?) putere (înțelege funcție!) și vezi cine este el cu adevărat.

Profesori demni sunt tot mai puțini

Este adevărat că, în domeniul învățământului, domni Trandafiri, de la Sadoveanu încoace – demni și consacrați – au rămas mai puțini. Poate de aceea adolescenți sentimentali și visători, care să-și spună jurăminte pentru sine („trebuie să muncesc mult și să sufăr" sau să aștepte „cu pumnii strânși, între cărți" o bătălie cu viața, așa ca personajul lui Mircea Eliade), întâlnești mai rar. Ar fi o nedreptate să pasezi vinovăția în terenul generației noi, atâta timp cât pedagogii părăsesc școala, iar tinerele cadre didactice nu sunt încurajate să prospere în domeniul educației. Toate acestea au motive, dar și explicații.

Păziți de „o grămadă de cățelandri”

Să le luăm în ordinea priorității. Dacă voi spune că munca în școală este grea, nu voi face o mare descoperire. În orice domeniu, dacă îți iei lucrul în serios și ai conștiința muncii, obosești. Adevărul e că pentru efortul prea implicat, pentru cerințele prea exagerate, care cresc în fiecare an, statul RM îi dă pedagogului un salariu derizoriu. Și asta se întâmplă de la 1989 încoace, de când zicem că învățământul se reformează. Dar, atâta timp cât încă mulți pedagogi se conformează cu salariul mic și cu cerințele mari (e și acesta un act de eroism al profesorului, care ține piept sărăciei materiale și crește profesional într-o muncă deloc ușoară), atunci chiar și un pedagog bun nu va rezista piedicilor morale. Va pleca, în ciuda vocației sale, salvându-și onoarea și demnitatea. Sau, mai curând, dacă va rămâne în școală, va fi marele singuratic scufundat în anonimat și păzit de „o grămadă de cățelandri” (vezi „Viața ca o pradă” de Marin Preda), care nu știe din care parte să muște din cal. Știind că (nu) voi suferi ca reacție a replicilor brutale ale unora, voi spune ceea ce nu vor să spună alții. Și anume că, în fiecare administrator sau inspector, se ascunde câte un cățelandru, care lovește în profesor. Cercul este vicios, dacă orgoliul de mare inchizitor nu poate fi învins.

„Ia nacialnik, tî durak”

Aflat între două săbii, care abia încap într-o teacă – managerul și inspectorul, profesorul are mereu impresia că nivelul său de pregătire este inferior. Expresia, care funcționa bine în școala sovietică, este moștenită și astăzi ca o armă. Unii mai cred că această armă menține pacea și puțini înțeleg că ea declanșează ură, neînțelegere, iar pedagogii nu pleacă doar din cauza salariului mic, dar și din cauza lipsei de respect, a armoniei în colectivul pedagogic. Inspecțiile școlare, de obicei, sunt adevărate sentințe. Odată ajunsă în funcția de inspector, o femeie avu tupeul să-i ceară directorului de școală și transport, ca să o aducă în inspecție, în control.

În realitate, inspectorul vine în școală plin de importanță. El își dă aere, că le știe pe toate și de aceea vede în pregătirea profesorului doar neajunsuri. Iar dacă, Doamne ferește, tu, învățătorule, nu te încadrezi în categoria lichelelor, care-i zâmbesc la ordin ori acceptă sloganul: „Ia nacialnik, tî durac”, e mai bine să-ți dorești să fii demis. Stați să ne întrebăm: cât respect poate avea un inspector îngâmfat, cu o solemnitate deplasată care intră în clasă, așezând profesorul pe banca acuzaților? De ce la noi un inspector, care se crede un model, prin înfumurarea sa impusă de standarde, obiective și legi, nu „caută drumul infinit către comunicarea cu el, interiorizarea unui dialog”? (Andrei Pleșu, „Modelul Galeriu” – „Dilema veche”). „Modelul, mai spune Pleșu, înseamnă opţiune, „orizont preferenţial“, dorinţă de împlinire adecvată, „tensiune către“, „intenţie“ funcţională. Nu „a fi ca” altcineva (ceea ce ar anula unicitatea persoanei), ci „a face ceea ce faci, în spiritul unei dedicaţii asumate” faţă de un ideal întrupat. Şi asta înăuntrul datelor tale specifice şi al libertăţii tale”, mai scria Pleșu. Iar pentru mine judecata lui Andrei Pleșu este un model de observație critică, nu de apostrofare.

Răspuns la eventualele acuzații

S-ar putea să-mi iau în spate o sumedenie de acuzații, dar vor fi și din acei (foarte puțini) care vor susține dorința, ca în sistemul educațional, calitatea să o facă dascălii conștiincioși, cu vocație, cărturari, care nu-și doresc să devină lichele. Este adevărat că un profesor, pentru a-i fi remarcată pregătirea, are nevoie de susținere. Acesta însă nu are nevoie de ghionturile inspectorilor, nici de frica impusă de către aceștia, că planurile nu-s bune, că a scris cu un obiectiv mai mult sau mai puțin, că n-a formulat tema, după cum a crezut de cuviință inspectorul. De fapt, inspectorul sau managerul, dacă le pasă într-adevăr ca școala să rămână un model de educație, trebuie să rămână OAMENI. Așa după cum scria Marin Preda în „Viața ca o pradă”: „adică să n-o ia razna împotriva altora, să stea la plugul lui, dacă era plugar, la cinstea lui de om, dacă era om de omenie, adică iubitor de alţi oameni, la cartea lui dacă era cărturar”.

Scriind aceste rânduri, sper că voi fi auzită nu numai de către micii funcționari care, din neputință, din orgoliu, din răutate sau să spună ei din ce motive, se visează persoane de elită, dar și de către ministra Monica Babuc, care în prezent ține frâiele educației naționale în mâini. Numai prin înțelegere am putea schimba lucrurile în bine. Numai prin respect reciproc, exceptând aroganța ierarhică a funcției în care suntem, putem construi o școală prietenoasă. Numai unindu-și principiile, oamenii inteligenți, și pe teme contradictorii, pot dialoga constructiv.

Silvia Strătilă