Să faci un serial e mult mai complicat, şi de multe ori mai plictisitor. Ai intrigi nenumărate, conflicte multiple, diferite puncte culminante, iar în serialele proaste ai şi bătutul pasului pe loc, cum e în telenovele, unde în 50 de episoade poate să fie pusă o singură problemă, însoţită de gândurile cu voce tare ale personajelor. Aşa faci diferenţa de bază între un serial şi o telenovelă. După 50 de episoade, eşti în acelaşi punct. Actorii nu se străduiesc nici măcar să îşi modifice machiajul ca să pară îmbătrâniţi. Asta dacă nu îmbătrânesc direct pe platou, cum s-a întâmplat în filmul „Tânăr şi neliniştit”.
Politica moldovenească e un serial prost. Adică, bate pasul pe loc. Nu în 50, dar în 500 de episoade. Şi problema e una stupidă, inventată doar pentru ca echipa de filmare să obţină bugetul pe mai departe. Conflictele serialului moldovenesc sunt foarte multe, dar voi exemplifica doar cu două: demontarea pietrei comemorative din centrul capitalei şi redenumirea străzii Cuza-Vodă.
Implicaţiile comuniştilor par un fel de „maţe-încâlcite” (sper că ştiţi jocul). Ei sunt cei care vor să distragă atenţia telespectatorului şi să îl trimită pe alte piste. Filat, Dodon, Chirtoacă – până la un punct; Lupu, Plahotniuc, preşedintele – sunt doar câteva din personajele de bază ale telenovelei moldoveneşti. Iar bugetul, evident, e asigurat din buzunarul telespectatorului. Care plăteşte impozite pentru bâlciul din politică.
Nu vreau să se cheme altfel strada Cuza-Vodă, dar, până la urmă, ce importanţă vitală pentru bunăstarea moldovenilor are numele unei străzi? Din partea mea, mai că aş spune să se cheme George Bush, cum am văzut la georgieni, fiindcă eu m-am săturat de discuţia asta. E stupidă!
Eu, una, aş propune o lege prin care revenirea constantă a consilierilor primăriei la una şi aceeaşi problemă să fie pedepsită cu desfacerea contractului de muncă. Cu litera i (indisciplinar!). Pentru că oricum ai da-o de gard, nici piatra comemorativă (care, de altfel, e bine pusă acolo), nici numele unei străzi nu implică măsuri financiare. Şi atunci de ce să plătim impozite pentru salariile unor telenovelişti care fac adunări de doi lei pentru a discuta probleme inexistente?
Păi dacă aşa stau lucrurile, să fim angajaţi cu toţii pentru a discuta decenii la rând despre piatra „filosofală” ori despre lipsa de inspiraţie în redenumirea străzilor. Să punem la toate străzile din Chişinău numele Alexei Belschi (de ce doar la două?) şi să ne întindem toţi mâinile la vistieria statului. Fiindcă, până la urmă, produsul finit, telenovela de doi lei, ne e băgată nouă pe gât cu costuri cu tot.
